O zi în care plouă, în sfîrșit. O să îmi pun ghetele, bine că nu le-am aruncat ieri, pardesiul, bine că nu l-am dat la curățat, și o să-mi iau umbrela, și o să mă duc oriunde, pe străzi. Pe vreme însorită, plimbările au o frivolitate care n-are nimic de-a face cu mersul ăsta în sine, lumina soarelui are o indecență suportabilă doar atunci cînd ești fericit și tălîmb. Miel spălat. Ploaia e frumoasă, ziceam, în apărarea ploii care cădea de cine știe cîte zile și nopți. Iar poetesa mi-o tăia: asta e o banalitate. Dar lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi - arici plesnind pleonasm după pleonasm, ca să se facă bine înțeles, oricum nu-l auzea nimeni.
Zece mii de semne de tradus pe zi, cu ochii la un mal care nu se vede. Am încercat să separ apa zilelor în două - să traduc pînă în prînz, să scriu după-amiezele. Nu îmi iese. Așa că traduc, traduc, măcar nu simt sila pe care o simțeam față de articole, nu simt risipa, inutilitatea totală (- ah, nu?). Dar simt oboseala, am ajuns să obosesc și numai deschizînd un dosar, o copertă, văzînd niște rînduri. Traduc cu gîndul că acolo, pe malul celor un milion cine știe cîte sute de mii de semne va fi și un petic numai al meu. Dar știu, cu cît se adună milioanele străine, cu atît se îndepărtează și micșorează peticele tale.
Ar trebui să continui cu SVJS sau să renunț și să pornesc unul de scurte, foarte scurte?
Tentația lucrului care conține posibilitatea eșecului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu