Fără mersul pe jos

De când am ieșit din izolare, adică de două luni încoace, m-am văzut cu trei oameni - cu trei prieteni. Mai întâi, săptămâna trecută, cu A., la o cafea și-un suc de portocale, pe o băncuță în fața unei librării, singure noi două pe toată terasa. Apoi cu B., pentru filmarea de la muzeu. Iar ieri cu o altă A., la o cafea, pe-un peron din Gara de Nord - ce bucurie! Trei întâlniri de o oră, fiecare prețioasă. Mie atât îmi e suficient - din fiecare asemenea întâlnire mă pot hrăni mult timp. În rest, mi-e bine singură, cu cântecelul meu dinăuntru. Ceea ce mi-a lipsit cu adevărat în perioada cât am stat cu toții prin case și n-aș mai vrea să mai pierd vreodată a fost libertatea de-a merge pe jos. Plimbările mele. Hoinărelile mele. Merg mult pe jos, parcurg cam zece kilometri pe zi, de obicei în două ieșiri, mă duc unde văd cu ochii și unde mă duce nasul. Nu pun piciorul în metrou, în autobuz - de obicei nu prea pun, nu doar acum. Sunt dependentă, sunt înnebunită după mersul pe jos, nu se poate scrie și nu se poate trăi fără mersul pe jos, fără fugitul din lesă când treaba e gata sau când treaba nu merge. Și fără măcar trei prieteni, desigur.