Seară la muzeu. Cineva întreabă dacă la sfârșit vom primi fotografiile noastre din expoziție. Sigur că nu. Și ce-am putea face cu ele, să ni le punem pe pereți dând la o parte rafturi, icoane, ca să ne închinăm la propria?...
O lumină plăcută - de fapt penumbra, unghiurile hașurate care fac să se înalțe zonele luminate, înguste.
Stau mai mult pe afară sau în ușă, ascult de acolo. Privesc prin ochiurile de geam. Ating cu piciorul trotineta unui copil.
Suport tot mai greu aglomerațiile. O prezență necunoscută, prea aproape, umăr în umăr, și mă pândește leșinul.
A apărut Sfîrșitul lui Attila Bartis, așteptam cartea asta. Am ascultat un fragment vara trecută la Arad, într-o seară din festival; a fost probabil cea mai plăcută lectură publică, scriitorul citea lent, sub cerul liber, la lumina unui reflector, pasajul în care o femeie vine să i se facă o fotografie de legitimație, femeia poartă ochelari de soare, și-i dă jos, este oarbă. Text încărcat de o senzualitate bizară, greoaie, splendidă.
În seara următoare, când invitații români care-și executaseră numărul se amuzau bătând mingea pe-afară și urlând indiferenți la cei dinăuntru, A.B. a stat pe scaun picior peste picior și ne-a ascultat; am citit din Hibernalia, cu frunze și moarte și fum, mamă și bărbat sub copac, nu prea îmi ardea când văzusem că microfoanele din noul spațiu merg prost, că riști să fie gălăgie; dar e de-ajuns să ridici privirea și să vezi chiar în fața ta un om ascultându-te foarte atent, ca să duci treaba la capăt, și încă cu mare plăcere - omul atent era Attila Bartis.
O floare albă în ghiveci. Am uitat cum se cheamă.
What is the word.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu