Consolare.
Licărul candelei sub zăpezi, ca într-un iglu format peste noapte.
Plutim prin zăpezi până la genunchi, necălcate, nici câinii nu mai vin după noi. Totul e alb. A dispărut orice culoare de ieri. Doar acolo, sub cruce, sub flori și sub crengi, un miracol: candela pe care-am aprins-o cu o dimineață în urmă încă arde, pulsează caldă, vie și roșie sub haina albă a mormântului - o inimă.
Plânsul și râsul nostru, în prima seară, împletite frățește când vorbim despre el, la masa de la etajul al treisprezecelea - aproape în ceruri. Noi trei, la o masă de patru. Locul gol.
Ferestrele hotelului dând absolut întâmplător spre ferestrele lui. Mă întind în pat, la lumina ninsorii văd toată noaptea balconul, ferestrele lui întunecate. Și ninge, ninge mereu.
Lucrușoarele care vorbesc. Plicurile. Lingurița. Șoseta. Matrioșka.
Cafeaua din ultima zi, pentru sufletul lui de Cerșetor de cafea, în barul hotelului, și femeia care ne cere 4 lei și 50 de bani (!) pentru două cafele grozave. Nu pentru că ne vede plânse, îndoliate, pierdute. Pur și simplu, ăsta e prețul.
Trenul care gonește prin viscol și zăpezi cât casa, ca-n basme, și refuză să se blocheze, să întârzie. Doar zece minute - o cochetărie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu