Trei acum. Două deoparte.
În casa de împrumut se desfășoară din nou Frînghia înflorită (Radu Vancu) - avans cîteva luni şi o zi faţă de celelalte două cărţi - vezi postarea precedentă. Iar în tren, la drum cu Păzitoarea (Ana Dragu), mereu dulce întreruptă de fetița asta care a fugit de lîngă mama ei și cine știe de ce s-a cuibărit așa strîns lîngă mine, eu îi rup cîte trei foi din agendă, ea desenează, alte trei foi din agendă, alte desene, și în timp ce ea desenează eu citesc, și între paginile Păzitoarei se strecoară rînd pe rînd desenele acestei fetițe - cifre, litere, flori, linii și puncte, toate însemnate de un tremur care mă ucide de drag. Și de fiecare dată îi mulțumesc cu aceeași lentoare, și ea deodată, fără avertisment, îmi sare de gît și mă pupă pe un obraz, și apoi imediat și pe celălalt, și mă sugrum de durere, nespus de fericită. O strîng în brațe, îi simt coastele mici, dintr-o greșeală aș putea s-o fărîm. Ea începe să-mi numere alunițele de pe braț, rîdem, nu le termină nici pînă poimîine, apoi se repede într-un gest intim, mă feresc, ea îmi șoptește ceva și atunci o las - îmi aranjează cu foarte mare meticulozitate bretelele sutienului pe sub cele ale maieului, să nu se zărească nici urmă. Fetița coboară la Bușteni, nu înainte ca mama ei să îmi spună ce are, o boală cu nume complicat, pe scurt, adaugă, îi lipsește o parte din cerebel. Ne-am îmbrățișat iarăși și iarăși, mi-a luat la final toate desenele din carte, mi-a spus că mi le dă la întoarcere, ne-am promis revederea. Raluca, 7 ani.
Între paginile Păzitoarei citite rămîn rătăcite două din cele opt desene, aşa cum le-a aşezat fetiţa. Unul este chiar la pagina 48:
eu
sunt păzitoarea.
iar celălalt la 63, însă eu voi cita din
nu
nu ușurința cu care
îngheață pămîntul peste tine
ci faptul că abia atunci
începe represiunea
te scot afară din casă
din patul în care ai visat
de lîngă cana de ceai
aruncă fotoliul cu arcuri găsit într-o noapte
pe cînd aveai 36
apoi îți adună lucrurile și le dau de pomană
cămășile primite de ziua ta continuă să trăiască în coșul de rufe...
Nu ştiu să vorbesc despre emoţii de felul acesta. Iar de la Brașov se înnorează, dincolo de păduricea aceea apunea soarele cînd te-ai dus, acum doar o vată plumburie, și începi vîntureasa de plastic (Marius Chivu), și numai pînă la prima ilustrație mai poți înainta. Aici trebuie să te oprești și să spui: nu mai pot continua să fiu fericită din atîta disperare a altora.
Dar nu voi rezista nici pînă la Făgăraș.
Şi n-am rezistat.
Nu ştiu cum şi de ce se înlănţuie aşa uneori întîmplările.
Din vîntureasa de plastic e foarte greu de citat. E greu, adică, de extras un fragment. Fiindcă vîntureasa e o poveste. Un glob, un vîrtej. Din muzica ei delicată şi lină, dacă ai sărit un acord, rişti să strici totul. O poveste. O povară. Totuşi:
îi iau mîna stîngă şi o închin
încercînd să-i reamintesc gestul
ea descrie doar un cerc uriaş în care
ne cuprinde pe toţi privind
cu atenţie undeva drept în sus
la sfîrşit împing căruciorul înspre pronaos
ea apleacă uşor capul
apropie faţa de icoană
şi spune timid:
bună seara!
Aş fi vrut să mă pricep să scriu despre poezie. Dar nu ştiu. Aş distruge. Am scris doar despre mine. Despre mine călătorind şi citind trei cărţi minunate, cu munţii în stînga şi cu pajişti întinse pe care de data asta am zărit, să zicem, un iepure, o căprioară şi-o vulpe. O vulpe? (sîcîie-mă, voce, întrebare ticăloasă) Da, o vulpe! Dar eu n-am văzut niciodată nici una! zici. Nici eu, înainte, absolut niciodată. Şi-am rămas privind fix în locul acela, unde ea nu mai este.
De ce s-au aliniat pentru mine, ca planetele, aceste trei cărţi, atît de diferite, atît de înrudite? De ce s-a întîmplat să le citesc pe toate în aceeaşi zi, odată ca niciodată?
Căutaţi-le. Nu le veţi găsi uşor. Pentru toate va fi nevoie de ceva călătorii, de-un fel sau altul. Dar apoi vă veţi alege singur vulpea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu