Ca asta trebuie să fi fost noaptea aceea din carte.
Apusese parcă mai devreme decît se cuvenea, ciorile se adunaseră stoluri în brazi, atît de gălăgioase pe cît de tăcuţi erau oamenii; oamenii, ca niciunul, încuiaţi în casele lor, ale stăpînilor lor, cîinii în lanţuri prea scurte, găinile adormite, florile înclinate. Bărbatul trebuie să se fi trezit pe la patru. Poate trei. Cobora din pat, cobora din cameră, străbătea coridorul, deschidea. Ridica piatra de pe scările casei, doar un pic bîjbîia cu buricele degetelor, găsea cheia. Lua cheia, o ţinea strîns în pumn, nu prea strîns, ca pe-un pui o purta sus, o lăsa două clipe pe pernă, aşa, în scobitura făcută de capul lui, am minţi zicînd caldă încă, rece, nu prea rece, neutru de rece, căuta colţul păturii, rupea un pătrat, nu chiar pătrat, cum se nimerea, nu prea mic, apoi beznă luminată de lună, încă un drum, şi cheia se întorcea sub piatra ei de pe scară, înfăşată în petecul din pătură.
Mi-e dor de Watt.
Oameni înţelegători, care ştiu să învelească o cheie într-un petec din pătura lor. Alţii s-o găsească acolo, s-o pună la loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu