Astra Film Fest

Astra Film Fest (25-30 octombrie, Sibiu), o nouă declaraţie de dragoste festivalieră.

Un film cu buget zero, filmat cu o cameră pe umăr imediat după revoluţie, fără intenţia de a face un film, montat după 20 de ani, acum, tot cu buget zero, pe un computer vechi - acesta e filmul care a rulat în deschiderea oficială a festivalului, aseară. Şi fiindcă mi-a plăcut pînă la îngrozitor de mult şi pînă la îngrozire, şi fiindcă bugetul pentru promovarea filmului este tot zero, iată o promovare după bietele mele puteri de spectator:
Pagina filmului, cu un trailer consistent, aici:
După revoluţie.

Acum îmi cer scuze, am un program cît o carte de răsfoit şi cîteva filme de văzut în seara asta.
Şi încă îmi sună în cap paracliserul din Bestiar, filmul de la prînz, cu "Eu nu pot să dorm noaptea pentru că stau să mă gîndesc ce face Dumnezeu."

Cu drag, pîrş scos din cotlon.

***

Voi adăuga aici, treptat, cîte ceva despre festival. Strigăte de încîntare care se ruşinează să se ducă în articole.

Iată-mă la jumătate de festival, şi iată-mi favoritul de pînă acum. Ca întotdeauna, un film ales de mine, după nas, după titlu, după temă, după după, nu dintre cele recomandate de x sau z sau subliniate de alte mîini. Filmul meu.
Da, mare favorit, şi cred că nedetronabil:
Liebengeschichten aus Moskau 1993-2009
- Poveşti de dragoste, Moscova 1993-2009,
de Christoph Boekel.
Un rezumat şi un trailer aici.
Şi o imagine de la proiecţia de azi:



Pe scurt, ce avem în filmul de două ore - continuarea unui film din 1993, reîntoarcerea camerei către rude şi cunoscuţi ai regizorului. Cupluri, singurătăţi, despărţiri, divorţuri, moarte. O Moscovă schimbată, amintindu-ne de propriile oraşe natale revăzute după mai bine de un deceniu. Şi ce deceniu! Clădiri monstruoase, grădini dispărute, maşini vîjîind. Oameni (medici, muzicieni) cu un deceniu şi jumătate în spinare şi pe chipuri. Istorie vîjîind peste toate.
Fermecător Rem, un bărbat dispărut între timp, vorbind despre ritmul istoriei, al vieţii. Cîinele lui, acum mîngîiat de văduvă. Femeia îşi aminteşte - cîinele a fost cu el pe stradă cînd omul s-a prăbuşit. A încercat să îl ajute, căuta să-l ridice vîrîndu-şi botul sub el, trăgîndu-l de mînă. A sărit după el în ambulanţă. A fost dat jos. A fugit după maşină. După trei zile, Rem a murit. Vedeţi, nu-s lucruri de spus în articole, niciodată nu-i destul loc, nu-i locul pentru lucruri din acestea.
E un vîjjj aici care aminteşte de altul. De Strada Konrad Hass din Sibiu, bunăoară, unde maşinile coboară în sens unic, mereu repede, mereu aşa de repede, mirare, mare mirare.

Acum o pauză şi vom spune că aseară ne-au plăcut şi poveştile americane, Songs from the Nickel - Poveşti din fundături uitate, de Alina Skrzeszewska, cu un şnur de portrete ale locuitorilor unor hoteluri din mahalaua LA cunoscută sub numele de Nickel. L-am adorat pe omul care-şi mîngîia obrazul de casetofon, fredonînd How can you mend a broken heart, acelaşi care a mărturisit apoi că a făcut puşcărie de 24 de ori, şi că simte că se deschide cerul de libertate deasupra lui ori de cîte ori iese din USA şi fuge în Mexic.
Trailer aici.

Vine o seară bogată.
Pentru cei care vor o frîntură de festival la televizor, o veste bună. Joia viitoare, pe TVR, de la ora 22, o să fie Vînătorul de securişti. Da, cel cu Marius Oprea. De văzut neapărat!

***

Mirel Bran şi Jonas Mercier, cei care au făcut Vînătorul de securişti, au prezentat aseară un al doilea film în festival. Eu l-am primit ca pe-un mare dar, a fost probabil filmul care m-a emoţionat cel mai mult pînă acum. Călătorie dus-întors se numeşte şi este despre un subiect văzut mereu la ştiri, de fapt absolut necunoscut. Ţiganii expulzaţi din Franţa, care se întorc acolo. E ceva ce ştim atît de vag, ca văzut din avion. Iar filmul te coboară la firul ierbii. O lume complet necunoscută ţi se arată. Şi se ivesc alte, alte întrebări. Este urmărită o familie - părinţii şi doi băieţi, Adrian şi Romeo - din Bărbuleşti, de la întoarcerea în România pînă la revenirea în Franţa. E atîta rîs-plîns în filmul ăsta, şi e ditamai lecţia despre a avea/a nu avea, a spera, a lupta, a cunoaşte/a nu cunoaşte, încît n-am eu ce povesti aici, ar fi prea mic, cum mici sînt mereu ştirile. Să îl vedeţi neapărat, cînd se va ivi ocazia. Şi se va ivi. O să îi iubiţi pe copii, o să faceţi ochi mari de nenumărate ori şi-o să vă ruşinaţi, ca şi mine, de cîte am judecat greşit, din pură neştiinţă, şi-o să vă frîngeţi minţile de neputinţă, ţintuiţi în fotolii. Un film frumos ca o revelaţie.
Şi discuţiile cu realizatorii, din această dimineaţă, au fost o mare plăcere.

***

M-am mutat la festival, cine mai are timp de cotlon? Dar m-am bucurat aseară, la gala de premiere - o gală altfel, foarte altfel - să constat că văzusem mare parte dintre filmele premiate.
Din păcate, marele meu favorit, cu poveştile din Moscova, n-a luat premiu. Nu că ar conta cine ştie ce.
A luat însă Songs from the Nickel, de care vorbeam mai sus, la competiţia Internaţional.
Apoi, m-am bucurat că reuşisem să văd ieri şi alaltăieri alte trei filme premiate, toate îmi plăcuseră: Păcătoasa Teodora, Crulic, Pe drumuri neumblate. Fiecare o altfel de frumuseţe. Crulic e foarte bun, ştiaţi, ştiam. Păcătoasa Teodora şi Pe drumuri neumblate au fost surprize pentru mine, ca subiect sînt undeva lîngă zona mea de interes, dar am făcut un pas lateral şi bine-am făcut, am descoperit lumi necunoscute, cărora pe nedrept nu le acordam atenţie. E bine să ieşi - sau să fii scos - din zona ta de confort.
Marele premiu a mers la Z32.
Iar eu mă duc azi la reluările unor filme premiate. Şi seara, cu coada acestei ore schimbate în spinare, la o premieră la teatru.