Despre vieți și memorie - cu nodul pe dos

Câteva lucruri pe care nu le-am spus despre Luchian. Ochii, sufletul, mâna. Că au fost spaime și îndoieli mai mari ca oricând, jonglerii cu libertatea, răspundere copleșitoare, insomnii și muncă mai multă ca la orice carte obișnuită, a ta și numai a ta.

Te cufunzi în munca de documentare și cu cât citești mai mult, cu atât pricepi că știi mai puțin. În articole care mi se păreau extraordinar de complexe la început, găseam erori și expedieri superficiale, către final. Puneam degetul pe locuri unde memoria unui prieten de-al pictorului se înșela: o casă nu era pe strada X, cum zice Tonitza, ci pe Y. Asta nu s-a întâmplat atunci, cum își amintește Cioflec, ci atunci. Relatarea asta a lui Arghezi era într-un fel când era proaspătă, imediat după moartea lui Luchian, și a alunecat în direcția asta după ce-a mai trecut timp. După câteva luni de lucrat la istoria asta, puneam degetul tot mai des pe defectul din țesătură, din aproape toate cărțile, documentele, hărțile folosite în documentare. Iar asta mi s-a părut deodată nu o problemă, de fapt, ci semnul că totul este atât de uman - e lucru făcut de mână, migălos și alunecos, cu nodul tandru ascuns pe dos -, și nu poate să fie decât așa când vine vorba de vieți, de memorie.

E greu să știi când să te oprești și ce să folosești. Să legi tot ce s-a desfăcut în bucăți și să scrii o poveste, pur și simplu o poveste, nu doar cu un sâmbure de adevăr, ci cu toată carnea de adevăr.

Am primit un semn spre final. M-a tulburat foarte tare și nu am spus nimănui. Cei care ați citit cartea - mulțumesc pentru mesaje - știți cum este sfârșitul. E noaptea plecării, cu tot acel periplu întunecat, spre lumină - 27 spre 28 iunie. Fără voia mea, pur și simplu așa s-a întâmplat, cartea a ajuns în tipografie tocmai atunci: a plecat din redacție pe 26 iunie, iar primele zile petrecute în mâinile tipografilor au fost exact cele când Luchian se stingea, cu o sută patru ani înainte. Iar eu rămâneam, din nou, fără carte.