Viața (2025)

Viața.

E locul unde, în ultimii ani, mă opresc adesea când îmi e greu și stau așa și mă uit și zic: Viața.

După un an în care m-am simțit aproape anihilată de fel și fel de greutăți (anul trecut adică), în care mai ales nu am putut lucra cum aș fi vrut, în care de nevoie am tradus mai mult decât mi-aș fi dorit, și în care am stat mai mult pe drumuri decât mi-aș fi permis, anulându-mi în schimb micuțele vacanțe posibile, când a început 2025 mi-am propus să dau mai mult ascultare singurului om din viața mea de care nu mai aveam grijă deloc, pe care nu-l mai auzeam deloc și care era la capătul puterilor: mie.

Am început să mă îndepărtez ușor de anumite lucruri care îmi făceau rău, un rău constant, fără pauză și fără de milă; mi-am zis că poate nu e un păcat așa mare să mă ascult și pe mine. A fost un an în care m-am ocupat și de mine - de munca mea, pentru că munca asta mi-e viața.

N-am făcut mare lucru. Lucruri poate firești pentru alții. Am început să spun nu - acelor lucruri care mă tocau mărunt și (greu am mai priceput asta) degeaba. Am început să spun da - acelor lucruri pe care mi le tot refuzam și care, de fapt, îmi făceau bine. Am ales. A fost și multă izolare - a fost și mai multă singurătate decât de obicei; asta e plata mereu. Am lucrat, în sfârșit, cu obloanele bine închise, perioade lungi, ca să mă simt și eu iarăși vie. Am respins cât de cât stresul revărsat dinspre alții, am înțeles că poți să ajuți doar atâta cât poți, și că trebuie, în fine, când simți că pocnești, să te ajuți și pe tine.

A fost prima oară, după mult timp, că m-am auzit strigând ajutor și că m-am și oprit să ajut.

(Sună banal, să trăiești asta e ceva mai complicat decât sună.)

Am spus da la anumite invitații. De șase ani nu mai mersesem pe la festivaluri în țară. Mi-a părut rău că, de deprimată și dărâmată ce eram, orbită de grijile de acasă, nu mersesem nici colo, nici dincolo; mi-a părut rău, de exemplu, că nu avusesem putere să merg în Muntenegru, la târgul de carte, unde aveam carte tradusă. Pur și simplu nu mă țineau puterile. Așa se întâmplă când te simți sfărâmat de griji. N-ai putere, nu poți da ochii cu oamenii. Mi-am amintit însă cum, în 2022, absolut neașteptat, târgul de carte de la Belgrad, cu efervescența lui minunată, m-a scos dintr-un episod de depresie majoră. Mă târam. În trei zile eram alt om. Avusesem alături un om, doi oameni, cunoscuți, necunoscuți, cu aceleași valori - ei existau, trebuia doar să-i întâlnesc, să-i privesc, să respir între ei.

În vara asta, la fel, printr-un miracol, aproape de pe o zi pe alta, ceva m-a tras cu putere dintr-un episod depresiv oribil, sufocant, ce părea să nu se mai termine. Un telefon, un dar neașteptat, câteva cuvinte bune, un proiect solicitant și cu totul ieșit din comun m-a adus înapoi în viața mea. Am nevoie să lucrez, ca să fiu vie. Am nevoie de oameni care cred în aceeași credință ca mine, am nevoie să văd că ei încă există.

Acest scos aproape brutal din singurătate a fost salvator.

Corpul meu a cedat de câteva ori, neobișnuit cu una sau alta, dar inima și mintea au primit exact ce-au avut nevoie ca să fiu sănătoasă din nou. Ireal.

Aproape de capătul acestui an, cred c-am făcut bine. Am prins puteri mergând chiar în aceste locuri, unde am întâlnit oameni plini de viață, oameni care pun preț pe munca asta a noastră; fiecare drum, chiar și când m-a lăsat fără glas și epuizată pe moment, mi-a adus încredere, energie, curaj, am găsit din nou rostul (Iași, Botoșani, Pitești, colaborările de la Radio România Cultural). M-am simțit iarăși vie.

Apoi, am citit mult și bine, lent și apăsat, cărți din care, la fel, m-am hrănit ca din adevărate întâlniri cu oameni. Am îndrăznit și mi-am exprimat, chiar dacă stângaci și prea pătimaș, admirația. Și asta mi-a făcut, iarăși, bine. E bine să spui „te iubesc”.

Suntem mereu prea plini de vinovății, de rușine. Le purtăm ca pe niște cocoașe pe străzi. A fost un an în care m-am scuturat de răul revărsat din afară, nu se mai putea altfel, eram la capătul capătului, nu știu dacă m-am salvat din ceva, cred că da, vinovăția rămâne, desigur, dar măcar am reușit, cât de cât, să trăiesc în viața și-n credința mea, să-mi sap iarăși locul de trăit, un loc cum e firesc să aibă orice om de pe lumea asta, nu m-am mai lăsat permanent trasă în jos și strivită.

Cine altcineva să aibă grijă de tine, dacă nu o faci tu?... Au fost ani în care nici măcar eu nu m-am auzit. Ce să aștept de la altul?... Să cauți să fii între oameni ca tine, să cauți să muncești, să cauți să te auzi, să cauți în toate astea un strop de viață și un strop de speranță - nu poate să fie un păcat prea mare, îmi zic.

Am simțit nevoia să scriu despre asta, e un noiembrie frumos, cu atâta culoare. E liniște. Pe peticul meu de verdeață sunt încă înflorite brândușe, zorele. Nici perspectiva iernii nu mă sperie deloc. E-n firea lucrurilor și ea, iar mie îmi place zăpada.

(foto: VDN)