Omenește

Au înflorit castanii roșii în Cișmigiu, se scutură deja, sunt trotuarele colorate. Și irișii au înflorit. Și sunt rațe sălbatice în lac, au fost aduse și lebedele negre. Le-am văzut de dincoace de bannerul care ține parcul închis. Am stat pe trotuar și-am tras aer în piept, mirosea a pământ, a ierburi înalte, netunse. M-am dus și m-am întors și iarăși m-am dus și iarăși m-am întors. Am auzit, poate pentru prima oară în viață, și o privighetoare cântând de mama focului, ascunsă într-o tufă. Ce triluri lungi, cu multe note repetate iar, iar, trrr, cic, cic, cic, prriii. Iarăși m-am întors, am ascultat, nu semăna cu nimic, cum să nu te oprești, cum să nu rămâi țintuit locului? Sunt și stoluri de grauri peste tot, țârâie electric, se înfruptă pe sub salcâmi. Și rațe sălbatice erau, pe peluza de lângă biserica Kretzulescu, pe unde la alte ore, în alte zile, sunt oameni. Și socul a înflorit, și măceșul, și copacul prințesei. Vița japoneză începe... Într-un balcon, sus, un bărbat juca table cu un câine. Îi vorbea omenește. Așezat pe scăunel, câinele răspundea.