„Cum mi-am petrecut pandemia de primăvară”

A fost multă tristețe în perioada asta - folosesc cel mai cuminte cuvânt cu putință, tristețe. Sunt multe altele închise în el, neputință, amărăciune, revoltă, disperare și groază, căutarea seninătății acolo unde era un puhoi de griji și de temeri. Am stat pe loc noi și viețile noastre și bolile noastre și ale celor dragi - pentru mine asta a fost complicat. Sunt recunoscătoare c-am ieșit la capăt cumva, toți încă întregi - la un fel de capăt, măcar provizoriu.
Eu n-am găsit altă cale de-a traversa perioada asta decât cufundată cu totul în muncă. N-am avut nici o jumătate de zi liberă. N-am putut și n-am vrut. E drept, lucrez acasă de zece ani. Paradoxal, chiar asta a complicat lucrurile.
Una peste alta, cu multe îndoieli față de ce începe acum, dar cu bucuria că am ajuns oarecum la un mal, ăsta ar fi rezumatul lui „Cum mi-am petrecut pandemia de primăvară”. Cu „Toți copiii librăresei” abia ieșit din tipar și rămas fără librării, cu „Iarna lui Isidor” pregătit de la distanță pentru tipar și scriind zilnic la „Luchian. Ochii, sufletul, mâna”, refugiată în viața altuia ca să o fac trăibilă pe a mea. Să scrii când pare că nu mai există nici o librărie pe lume, și că lumea întreagă s-a dus și nimic n-o să mai fie așa cum a fost, e și asta ceva.