Groaza de după fiecare carte încheiată, predată. Cunosc bine golul ăsta, îl înțeleg, nu mă mai sperie, dar asta nu înseamnă că nu e la fel de agresiv, de greu de dus. Ce fac cu mine? În lipsa poveștii, a muncii susținute pe carte, se văd iarăși bine defectele din țesătura de-aici. Se simt mai tare bolile, problemele cu părinții, depresia, lipsa de sens. Citesc - găsesc greu cărțoiul care să mi se potrivească, nimic nu-mi convine -, mă plimb până nu-mi mai simt oasele, corpul („Tu ține minte, durerea mai mare șterge durerea mai mică!”?).
Ieri, lungă plimbare pe străduțele din Cotroceni. Cireșul bătrân și imens, extraordinar de înalt, plin de fructe, în curtea casei părăsite, cu o ramură lăsată în stradă - jefuită până la os. Sus, însă, scânteiază ciorchini rubinii, la care nimeni n-o să ajungă vreodată. Vegetație dezlănțuită peste tot, în lipsa oamenilor. Frumusețe apocaliptică, grea de tristețe. Sunt tufe de caprifoi revărsate în viituri nemaivăzute pe trotuare, zumzăie când îți cufunzi fața în ele, sunt trandafiri floribunzi care n-au tremurat de apropierea vreunei foarfeci, sunt ronduri verzi care n-au arătat niciodată așa. Și o piață volantă în capătul străzii, neașteptată, plină de culoare și - probabil, n-am de unde să mai știu - de miresme. Un dulău mofluz, așteptând în lesă să-și cumpere stăpânul cireșe și să poată porni mai departe.
Îmi face rău prezența acolo, în piața părerilor. „Social media”! Rău fizic, cu tremur și tot ce trebuie, îl cunosc, îl înțeleg - ca pe gol. Nu vreau să fiu acolo. Scrisul aici, cât mai e, e o fugă. Aici încă se mai poate spune unor lucruri pe nume.
Îmi fac rău comentariile. Dulcegăria cumplită din ele. Inimioarele. Zâmbetele.
Cărțile par un succes. Habarniști care vin și-ți spun că trebuie să fii fericit.
Habar n-au de ce scrii. Habar n-au cum le-ai scris.
Ce mizerie de ambalaj străin, colorat... Cum să nu-ți fie rău?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu