Noile jocuri

Aseară, după ce-am terminat treaba, am ieșit în mica plimbare, cu lesă scurtă, pe-aici. Cum lucrez de acasă, tot ce se întâmplă în viețișoara mea în ultima lună și ceva are loc pe o rază rușinos de mică, cu declarația în buzunar, bifată la „mișcare”, deși aș fi bifat la „ca să nu îmi pierd mințile”. Aș fi vrut să știu ce înseamnă concret „în apropierea locuinței”, 200 de metri, 500?, dar nu s-a putut. Ce lege e asta? Aș fi vrut să știu când piuie brățara imaginară a prizonierului, la primul colț, la al doilea? Mi-am restrâns mișcările mult, foarte mult, ce era de făcut? Dar mi-am simțit libertatea mai știrbită ca oricând.

Aseară, ca să revin la poveste, în obișnuita ieșire cu lesă scurtă și declarație în buzunar, dând roată rondului, m-am bucurat să văd iarăși copilașii jucându-se. Un tată îi antrena. Le-a explicat îndelung regulile, dar ei erau foarte mici și păreau să nu le priceapă. Până atunci se jucaseră cu frunze și muguri de brad, în timp ce frații mai mari - doi - jucaseră fotbal. Când în sfârșit cei mici au terminat instructajul, tăticul a strigat: „Și-acum, fugiți!”. Copiii au fugit, toți într-o direcție, chiuind, greu de oprit. „Stați, stați!” striga tăticul în urma lor. Nu era bine. Trebuiau să formeze două tabere, să se alerge între ei, ca-n „Uliii și porumbeii”. Ia-o de la capăt, explică-le, greu, că ăștia mici deja fugeau înnebuniți de bucurie. În cele din urmă, s-au prins, au intrat în joc, a fost nebunie: „Eu sunt polițist!”, „Eu îți dau amendă!”, „Ai ratat amendaaa!”.

Și era un soare pe sfârșite, aproape de vârfurile blocurilor, și-un vânticel rece, și-o iarbă de-un verde curat, neînceput, neprăfuit. Am venit cu ochii în lacrimi. Acasă am aflat că cineva de sus a zis că da, libertățile noastre au fost știrbite nepermis de mult, drepturi furate. Dar pe mine mă interesează mai mult vocile mici, de jos, nu cele de sus...