Ce lună mare luminează ultima dimineață din an! Mă uit la ea cum coboară spre gară, mă rotesc în casă de câteva ori și gata, s-a dus. Rămâne seninul.
Aș vrea să pot spune ceva despre anul acesta. Poate că mai există familii care nu au pierdut pe nimeni. Nu ne numărăm printre ele. Dar refuz să vorbesc aici despre asta.
Când începea anul - dar nu și grozăvia lui -, în ianuarie, după un sejur de o săptămână la Timișoara, într-un hotel de pe strada părinților mei, eram atât de obosită, încât abia mai vedeam pe unde merg. Când am ajuns acasă, când am deschis ușa liftului, mi-au căzut pur și simplu cheile din mână. Le-am văzut într-o clipă, cum dispar din mâna mea în hăul ăla de unde n-aveam cum să le mai scot. Imaginea asta, a pierderii într-o clipă, mi se pare cumva reprezentativă pentru tot ce-a urmat.
Când spui că nu mai poți, că așa nu se mai poate, când crezi că te-ai salvat, când decizi să te salvezi, se mai întâmplă o mică sau mare catastrofă.
În săptămâna aia de ianuarie, „Toți copiii librăresei” era în tipografie. Eram fericită că se va publica, scrisesem în tot anul precedent - an de doliu, an complicat, an al retragerilor totale, cel mai bun an cu scrisul meu din câți am trăit, dar îngrozitor de greu înăuntru. În decembrie, în doar patru săptămâni, tot de izolare totală, scuturată de povestea masivă, reușisem să scriu în sfârșit și al doilea volum cu Isidor, „Iarna lui Isidor”, ca în joacă, ușor. Și planul de viitor era să scriu biografia lui Luchian, cândva, până-n vară. Începeam să strâng material, să citesc. Așa s-au făcut cele trei cărți, sigur că nu le-am scris pe toate deodată. :)
Pe fondul ăla de oboseală uriașă - traducerile interminabile ale anilor din urmă, sâcâială, problemele personale, mai ales cu familia (cine zice că n-are, ăla minte, dar și aici se pot face concursuri) - mi-au căzut cheile în puțul liftului. Le-am văzut căzând cu încetinitorul și, cu toată supărarea de moment, mi-am zis că, totuși, bine că n-am căzut eu!
A urmat un an în care cam de prea multe ori m-am legănat pe o margine înaltă.
În vară m-am îmbolnăvit, de stres și apăsare continuă, dar am trecut și peste asta, în toamnă am scris ceva povestiri, apoi am început să traduc - o carte lungă, cu care sper să trec iarna, poate și primăvara.
Am putut trăi, cum, necum. M-am bucurat că înțeleg și alții acum că izolarea, lucratul de acasă, nu-s chiar de poveste. Nici spaima că nu vei mai avea un venit. Pentru independenți, a fost greu. Multă nesiguranță, mai multă decât există de obicei. Dar s-a dus și, până la urmă, n-a fost rău - editura, librăriile, publicul!... Poate c-a fost cel mai bun an al meu, în privința cărților. Nu știu. Dar altfel, n-avea cum să fie decât mizerabil. Și totuși, mi-am cultivat seninătatea și ciobul de frumusețe, cât și cum s-a putut: colțul de verde de pe pervaz, plimbările lungi, de seară, până la epuizare - singură, cu cântecelul din cap, ca să uit de cele 17 mii de trepte din bloc, urcate și coborâte în izolare.
Cel mai greu, pentru mine și poate că și pentru alții, a fost să fac față acelui viitor imaginat (sau de neimaginat), acelor proiecții, uneori agresive, cel mai adesea ale altora, nu ale mele. E greu să ți se spună zilnic „murim”, când mintea oricărui om sănătos (fie el și depresiv) caută să uite acest mare mic adevăr. Asta mi-a fost cel mai greu. Am strigat cu disperare după tăcere și liniște, măcar în casa mea, măcar în camera mea.
Liniuța asta firavă dintre ani, dintre 31 decembrie și 1 ianuarie, probabil că nu schimbă nimic. E doar un popas care îndeamnă la gândit. Așa că o să spun, cu vocea mea care știu că e slabă: grijă cu cei din preajmă, dacă țineți la ei, grijă cu ideile diferite și cu conflictele din nimic, grijă cu proiecțiile, cu negura, cu prăpastia. E multă suferință pe dinăuntru, aia care nu se vede, aia care face cel mai mult rău.
Putere, seninătate, speranță și spor tuturor! Să vină an măcar un pic mai bun, măcar cu un strop de blândețe mai mult, cu mai puțină singurătate (am uitat să spun ce dor îngrozitor mi-e de oameni, de puținii prieteni, de vocile lor, de zâmbetele lor, de problemele lor)!
La mulți ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu