Basmul într-o mie de versuri din „Spre văi de jad și sălbăție”, atribuit unui personaj, a fost scris înaintea poveștii dimprejur - era așezat vers cu vers, în catrene - trei capitole, fiecare alcătuit din nouă părți și fiecare parte din nouă catrene; mă amuza, îmi trebuia forma fixă. În roman, le-am topit în ultima clipă, le-am așezat ca proză; e o carte plină de ghicitori și ascunzișuri, pornind chiar din titlu, mi s-a părut mai potrivit așa, să ascund. Poate-am ascuns prea bine, mi-am zis apoi. Totuși, un cronicar a văzut și-a vorbit despre asta. M-a încântat: pentru că era cineva care scrie mult despre poezie. El a auzit ce-i acolo. Și a mai fost cineva, alt cronicar, o femeie, care mi-a zis că ar trebui să public basmul și separat.
Și „O vară cu Isidor” a plecat tot de la o povestioară rimată - e visul condorului, în 80 de versuri, toate rimând cu „condor” - sau cu „dor”. Visul ăsta a venit când căutam obsesiv ceva în plimbări. Muzicalitatea vine din poezia de limbă engleză cu care mă răsfăț și din ce traduceam (molipsitor e ritmul când traduci, totul în casă se vorbește în rime! e caraghios, când traduceam poemul din „Foc palid” spuneam în pentametru iambic și ce gătesc, și când ies pe-afară, și ce-am văzut în plimbări; totul e al naibii de molipsitor).
Unii cititori au căutat pe Google „Un paing și-o gărgăriță”, cartea în versuri pe care le-o citește Silvia Albu copiilor, în „Toți copiii librăresei”; alții au citit cuvântul autorului, de la final, și-au aflat acolo răspunsul. Povestioara de câteva pagini (17 strofe de câte șase versuri) e scrisă, și ea, tot înaintea romanului.
Mai am câteva la dosar. Povești lungi în rime, poezii care nu-s poezii, dar și sonete, doar de-amorul artei, despre capcanele de șobolani din Cișmigiu, crizanteme care mor și te miri ce jucării pe care n-am nici o intenție să le arăt. Ele vor ieși la lumină doar dacă o să îmi iasă mie în cale un personaj căruia să-i atribui joaca asta a mea.
A fost o vreme când lumea zicea „scuze, mi-a ieșit o rimă” (n-am înțeles niciodată de ce). Așa vorbesc și eu în rime uneori, când mai scriu. Și apoi, scuze, mi le ascund cu grijă - în dosare, în cărți.
***
Ce voiam să mai spun? Îmi acopăr urechile când văd versuri șchioape, scrise sau traduse, aș da fuga să aduc o pernuță, să o pun acolo, grijulie, tandră proptea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu