A fost o perioadă prin anii ‘90, chiar după Revoluţie, când au început să apară librării noi, edituri noi, reviste şi toate cărţile care nu existaseră în România. Atunci a urmat o perioadă de câţiva ani în care n-am mai citit ficţiune aproape deloc, eram însetată după tot ce descopeream într-o zonă nouă, inimaginabilă înainte. L-am descoperit, de exemplu, pe Cioran. Şi am zis, Dumnezeule, asta e ceva scris pentru mine! Cum făceam toţi, în cercul meu mic de prieteni. Eu lucram pe atunci la planşetă, într-un birou de proiectare. Şi aveam poza lui Cioran pe colţ, o poză emblematică, alb-negru, cu palmele strânse în jurul gâtului, o poză din mansarda lui şi afişată cam ostentativ acolo, pe planşeta mea; aveam în fond doar douăzeci şi trei de ani şi îmi tremura pământul sub picioare: ştiam că mi-am greşit drumul, că mă sufoc, nu ştiam cum şi dacă se va putea repara asta, purtam în sân ceva tendinţe suicidare şi câtă disperare, tot atâta entuziasm. Înţeleg că cei de Litere – mi-a spus cineva de curând – aveau un fel de dispreţ pentru cei care citeau Cioran. E ridicol. Cioran şi Beckett, prieteni buni între ei, rămân bunii mei prieteni. Îi poţi citi oricând, la orice vârstă şi în orice dispoziţie, e ceva esenţial acolo – e multă poezie, au şi umor nebun, de fapt, în carnea tragică a textului.
În Piteşti, într-o galerie de artă, se deschisese o micuţă librărie Humanitas, era doar o masă cu cărţi în capătul unei săli, şi era o doamnă librăreasă. Mergeam tot timpul acolo după ce ieşeam de la muncă, aşa cum alţii se duc acum la piscină, la sala de fitness... Doamna era foarte amabilă şi încerca să-mi recomande cărţi, dar detest când cineva face asta, când nu sunt lăsată să mă uit la cărţi, să scotocesc şi să aleg de capul meu, aşa că mă duceam în perioadele mai aglomerate, când doamna era ocupată. În felul acesta citeam cărţi şi reviste de psihologie, filosofi la grămadă, tot ce lipsise la noi – psihologia copilului mă interesa mult, dar căscam ochii şi la interpretarea viselor, era un haos, o poftă de tot ce apărea... Peste câţiva ani m-am întors la ficţiune, la romane, cu senzaţia că am fost plecată pe Lună. La un moment dat m-am gândit că am pierdut anii aceia necitind aproape deloc ficţiune, pe de altă parte trebuie să se fi întâmplat ceva atunci, trebuie să se fi adunat ceva în tot acel timp...
- Un interviu acordat la FILIT Cristinei Hermeziu și publicat de ea pe platforma de bloguri Adevărul, aici. De la poveștile copilăriei la popasul pe Lună de după Revoluție și la scrisul care te ajută să nu fii singur, dar te lasă de fapt mult mai singur. Și un pic despre noul roman.
Mulțumesc, Cristina Hermeziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu