Nu cunosc nebunie mai dulce

Scriu zilnic, sunt deja foarte obosită, dar scriu, dimineață de dimineață. Seara uneori ies și mă plimb singură, mă gândesc mai departe, țes drumul, știu unde trebuie să ajung, drumul e cu obstacole, uneori îmi pun singură piedici. Trăiesc mult mai mult în lumea din carte decât în asta, de afară. N-am mai trăit un asemenea maraton. Nici o carte nu seamănă cu alta, de fapt. Pe de o parte, mă vait în zilele în care nu-s în stare de nimic. Pe de alta, mă îngrijorez când scriu cu prea multă ușurință. Una peste alta, nimic nu mă ajută mai mult să trăiesc. Acolo, nu aici, dar e trăit și e rămas cu răsuflarea tăiată, de efort, de emoții, de epuizare, de bucurie...

Plimbările. Muzeele. Chiar și fotografiile de pe un gard. Totul mi se oferă în valuri generoase aici, numai și numai pentru lumea de acolo, a librăresei mele, a copiilor mei, a anilor duși, plini de miez și de sens abia acum - trăiesc zi de zi în viețile personajele mele, iar ele trăiesc doar fiindcă viața mea se duce cu totul într-a lor.

Rândurile lui Noica despre vacanțe, din întâmplare ieșite chiar azi în cale:
Numai în vacanţă afli atâta libertate şi atâta răspundere câte îţi sunt trebuincioase spre a te defini. Pentru viaţa sufletească a cuiva, o vacanţă în care insul nu s‑a definit ceva mai bine, descoperindu-şi noi preferinţe şi vocaţii, sau una în care nu s-a regăsit pe sine, cultivându-şi-le pe cele vechi, e o vacanţă pierdută.
Când doi prieteni se întâlnesc, după vacanţă, fiecare întreabă pe celălalt: unde ai fost? şi atunci, cel întrebat începe să povestească despre munte sau despre mare, unde va fi fost; despre vreme, oameni şi întâmplări, mai ales despre întâmplări. Dar, între prieteni buni cel puţin, o altă întrebare ar fi cea potrivită: nu „unde ai fost“; ci „până unde ai fost?“, cât de departe ai mers în truda aceasta de a te regăsi, în tihna vacanţei, de a te reîmprospăta la izvoarele cele adevărate ale fiinţei tale? În timpul anului ai fost în slujba altora, pe care a trebuit să-i asculţi, ale căror regulamente a trebuit să le respecţi, în ale căror idealuri a trebuit să crezi. Acum eşti oare destul de odihnit trupeşte, dar mai ales destul de adâncit sufleteşte, pentru a putea reîncepe lupta aceasta cu o lume care vrea neîncetat să te înstrăineze?

Gândul se duce și la Murphy al lui Beckett, la discuția despre cine ești și ce faci, cât din ceea ce faci înseamnă ce ești.
Când scrii o poveste, când ea înseamnă totul pentru tine, câteva luni de zile extraordinar de intense, la prima scriere, atunci chiar ești ceea ce faci. Sau devii ceea ce faci. Nu cunosc nebunie mai dulce. Când ies din casă, pe la orele prânzului, și merg pe străduțele astea fredonând cantilena din cartea care încă nu există, care e pur și simplu viața mea, la modul cel mai concret și mai simplu, fac eforturi în prima jumătate de oră - ca la ieșirea de la cinema - să pricep ce e trotuarul pe care calc, ce e gardul viu pe care-l mângâi din mers, ce e cu omul care se grăbește încolo și-ncoace, cu lumina puternică, albă, a acestui oraș, și mă străduiesc ca, până ajung în piață, de unde-mi iau cireșe, pepene galben sau brânză, să înțeleg iarăși cât de cât lumea de-aici, care pare întru câtva reală, dar n-are nici un fel de legătură cu realitatea.

(Gunoi frumos, foto: VDN)