Prima oară eram în șoc, mi se părea că mai e mult până la data când eram invitată undeva ca să vorbesc de o carte și între timp o să-mi revin. Dar n-a fost așa. Habar n-am avut ce urmează. Totul e ca la carte, de fapt, pe etape. Vrei să sari peste una, îți rupi sigur gâtul.
E greu cu ieșitul și cu vorbitul și cartea aia despre care ar trebui să vorbim e complicată, am tradus-o vara trecută, am uitat, nu mă pot aduna, dar mai ales, nu știu cum să zic, nu neapărat că n-am glas, nu neapărat că îmi miroase a catastrofă, dar - îmi dau seama ce simt abia scriind o scrisoare celei mai bune prietene - mi se pare că mă îmbrac în roșu dacă merg să vorbesc despre ea, pur și simplu nu se poate, nu pot.
Foarte bun orice petic unde poți scrie în perioade ca asta.
Ce lumină afară! Dinăuntru, de-aici, se vede mișto. Poate că e altfel dacă ești aruncat deodată în ea. E plin de oameni și unii râd zgomotos.
*
Văd, de pe partea cealaltă a drumului, o pisică fumurie la fereastră. Lângă ea, o lampă cu gaz și o fructieră, un măr galben. Seamănă cu Cindy, blănoasă. Traversez, mă apropii. Ea se uită trei clipe într-un punct devenit interesant, îmi întoarce spatele și dispare.
Băieței alergând. Lansează un avion de hârtie. Avionul zboară lin și mult, într-o buclă. Și se prăbușește pe asfalt, la picioarele mele.
Plăcuțe de marmură la intrări de blocuri. Aici a trăit. Aici a trăit și a scris. Aici au trăit și au scris, în diferite perioade ale vieții lor.
Mandarine frumoase. Mandarine uscate.
Traduc o carte lungă, dintr-o singură frază. O să fie mijlocul primăverii când o să ies afară din ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu