În revista Timpul, dosar „Focus” despre Spre văi de jad și sălbăție. Scriu despre carte, la invitația lui Radu Vancu (coordonatorul dosarului): Luminița Corneanu, Adela Greceanu, Dana Pîrvan-Jenaru și Mihail Vakulovski. Alături, două cronici semnate de Ioan Șerbu și Andrei C. Șerban. Sunt copleșită și mulțumesc. Mai jos, textul Luminiței Corneanu. Întregul dosar, disponibil aici.
Marea frumusețe
Apelez la sintagma personajului lui Paolo Sorrentino din filmul La grande bellezza pentru a sintetiza, de la bun început, esența romanului Veronicăi D. Niculescu. Ceea ce Jep Gambardella a căutat zadarnic, asta împiedicându-l să mai scrie vreo carte – și anume „marea frumusețe” –, personajul din Spre văi de jad și sălbăție a găsit: însăși literatura, cu metonimiile ei, povestea și basmul, care sunt ele însele lumi, creează lumi și salvează lumi.
Văzut din această perspectivă, Spre văi de jad și sălbăție e povestea scrierii unei povești. Un basm inclus într-o poveste de dragoste trecută, inclusă și aceasta într-o relatare la timpul prezent. Roman imbricat, cu straturi și nivele care coboară dinspre real spre literar, cartea este atât un imn închinat literaturii, cât și o explorare a relațiilor care se creează, se întrețes între persoana reală care este autorul, personajele sale și personajele acestora, splendid labirint literar și metaliterar totodată. Veronica D. Niculescu a și spus, de altfel, într-un interviu (acordat Laviniei Bălulescu pentru Adevărul) că între ea și Miranda, naratoarea-personaj din carte, sunt notabile diferențe. După cum și între Miranda, scriitoare ea însăși, și Mereu da Flor, personajul ei din basmul de o mie de versuri pe care îl scrie, sunt diferențe. Dar sunt și numeroase similitudini, cum sunt și între decorul acestor povești și spațiile reale, recognoscibile în lumea reală, cum ar fi Biblioteca Națională cu împrejurimile ei, adevărat spațiu protector al actului creator al scrisului, în povestea-ramă a romanului.
Povestind despre iubirea ei cu bărbatul cu păr „sare și piper”, Ivan Gruzin, despre domnul Teodorescu, fostul coleg la bibliotecă al acestuia, despre părinții ei și copilăria într-un oraș de provincie, despre poveștile din cărți și relația cu bibliotecara ce i-a ghidat primele lecturi, scriind basmul lui Mereu da Flor, și ea pasionată de povești, peste toate acestea așezând aproape de fiecare dată bolta bibliotecii, Miranda, naratoarea Veronicăi D. Niculescu, explorează continuu relațiile dintre ficțiune și realitate, dintre scris și trăit, cântărește plusurile și minusurile pe care le presupune fiecare transfer dintr-o parte în cealaltă.
Ca toate cărțile bune, Spre văi de jad și sălbăție nu oferă răspunsuri de-a gata. Se încheie rotund, cu întrebarea nesfârșită „să public, să nu public, să public, n‑are rost, să nu public, să public, să nu public”. Oferă, în schimb, o splendidă experiență de lectură. Veronica D. Niculescu este unul dintre cei mai rafinați stiliști ai prozei noastre actuale – asta se vede în Spre văi de jad și sălbăție pe fiecare pagină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu