Era o astfel de zi.
Popas în luminișul de la jumătate.
Cartea pe care-o traduc are trei kilograme. Cândva, Nabokov şi-a luxat mâna ridicând un dicţionar. În fiecare dimineaţă, când apuc cartea ca s-o mut de pe măsuţă pe birou, sunt pe urmele lui.
Pe-o bancă, la Eva, doi bărbați fără vârste și fără culoare, sprijiniți de spătar, cu fețele la cer. Primul ridică mâna dreaptă și trage adânc pe nas dintr-o punguță de Catena. Al doilea, cu un gest identic, lent, își pune picături în nas. Un soare sfâșietor peste ei, o sâmbătă fără sfârșit. Beckett trăiește.
O cioară grivă planează lin, aterizează lângă bordură, lasă cele trei fructe uscate din cioc, scormonește între iarbă și piatră, înghesuie prada acolo, apoi smulge fire de iarbă uscată, acoperă, acoperă bine. Mă mai privește o dată, apoi pleacă - mă uit după ea, cât de frumoasă poate să fie, cum dă roată palatului regal, și știu că dincolo, după colț, este un pawlonia, un arborele prințesei, cândva cu flori mov pal, acum plin de asemenea fructe uscate. Din astfel de scene și plimbări au început să cadă castanele, când nici măcar nu știam. Acum parcă nu mai am ce face cu toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu