Pornind de la dialogul lor pe bloguri purtat ani de-a rândul, Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu au pus cap la cap discuţii, comentarii pe bloguri, scrisori şi texte literare şi au publicat anul trecut, la Editura Polirom, un splendid volum aflat la întretăierea memorialisticii cu jurnalul, a epistolarului cu literarul. Cad castane din castani e, pur şi simplu, o bijuterie, o încântare pentru oricine îi apreciază pe cei doi scriitori sau măcar pe unul dintre ei.
Şi pentru că Emil Brumaru, poate cel mai îndrăgit poet român contemporan, autor a peste douăzeci de volume de poezie, corespondenţă şi publicistică, nu are nevoie de prezentare în paginile României literare, ţin să menţionez în grabă că partenera sa de discuţie, Veronica D. Niculescu (împreună cu care a scris Basmul Prinţesei Repede- Repede) a tradus şase romane ale lui Vladimir Nabokov, toată proza scrisă în engleză a lui Samuel Beckett şi romane ale lui Don DeLillo, Siri Hustvedt şi Eowyn Ivey, toate traducerile sale fiind publicate de Editura Polirom. A publicat trei volume de proză scurtă, cel mai recent, Roşu, Roşu, catifea, recenzat de mine aici la data apariţiei sale, în 2012, şi un „microroman”, Simfonia animalieră (2014), acestea din urmă fiind publicate de Casa de Pariuri Literare.
Pasionaţii revistelor literare româneşti au putut citi bucăţi din dialogul dintre Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu nu doar pe cele două bloguri ale scriitorilor, Hobbitul.ro şi Floribunda, ci şi în paginile „Suplimentului de cultură”, între anii 2007 şi 2011. Volumul de acum de „amintiri de ieri şi de azi” consacră o prietenie literară şi încă una fructuoasă, care a născut deja două cărţi. Aflaţi unul la Iaşi şi altul la Sibiu, cei doi scriitori îşi scriu, rememorează întâmplări din trecut sau relatează fapte ale zilei prezente, pe scurt, fac schimb de poveşti. Despre întâmplări, locuri şi personaje din copilărie, despre cărţi şi citit, despre scris şi tradus, despre boli şi spitale, despre animalele dragi şi pierdute, despre trândăvie şi muncă, plimbări, cafea şi pastile de dormit. Dar mai cu seamă, acest dialog online este, aşa cum scrie negru pe alb Veronica D. Niculescu, o terapie contra singurătăţii: „Eu stau în faţa unui monitor şi scriu ca să nu vorbesc singură”, frază cu care interlocutorul ei se arată pe loc de acord, preluând-o el însuşi.
Cine a citit volumul de corespondenţă al lui Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea (Polirom, 2012) va fi recunoscut deja câteva din temele predilecte ale poetului. Poveştile despre tinereţea sa la Dolhasca, despre motanul Scămoşilă şi pisica Muţeasca, despre studenţia la medicină, despre boala de la 18 ani, tuberculoza, obsesia pentru cafea şi visele matinale (teme mai noi) se regăsesc negreşit şi aici, împletindu-se cu poveştile Veronicăi D. Niculescu despre Piteştiul copilăriei ei şi Timişoara adolescenţei, despre „fetiţire”, despre motanul ei birmanez , despre disciplina traducătorului, despre cârtiţele din parcul Sub Arini din Sibiu ori despre stră- străbunica Vroni, dansatoarea pe sârmă, la circ, oaia neagră a familiei.
Miezul acestui schimb epistolar de tip nou, susţinut de tehnologia modernă, este, fără îndoială, literatura. În primul rând pentru că nu avem de-a face cu un schimb de replici alert, de tip oral. O replică poate avea şi mai bine de o pagină, constituind o mică poveste în sine. Apoi, fragmentele de dialog sunt dispuse pe capitole şi primesc titluri fiecare dintre ele, spre exemplu: Fragment la pavilionul Crizis, Fericiri afebrile, Fragment cu fluture şi val, Păsările roşii, Când pierzi câte o carte, Fragment cu case şi librării etc. O replică este completată de următoarea, care adaugă şi o întrebare ca povestea să continue şi astfel dialogurile din Cad castane din castani devin nişte proze scurte scrise la două mâini (sau la patru, că la calculator se scrie cu ambele mâini, totuşi...).
Apoi, literatura este chiar subiectul multora dintre aceste discuţii. Sunt lungi, savuroase şi îndelung savurate discuţii despre cărţi, despre „Dosto al meu” şi „Nabokov al tău”, despre „ăştia marii, aparent plicticoşii”, care „sînt teribil de hrănaci, te consolidează, îţi dau pămînt de arat... Cervantes, Montaigne, Rabelais, Swift etc.”. Sunt discuţii despre cutare sau cutare carte, analize literare de-a dreptul, cum se întâmplă cu volumul lui Nabokov, Originalul Laurei, întocmai cum făcea Brumaru cu prietenii cărora le scria în anii 1970-1980. Sunt mărturisiri ale fiecăruia dintre protagonişti despre cum scriu (Brumaru) şi cum traduc (Veronica D. Niculescu). „Uneori sînt beat de fericire că mai pot scrie, – spune Brumaru – versurile curg parcă dictate, de-abia le pot transcrie, uitîndu-le aproape în aceeaşi clipă în care au venit de nu ştiu unde... Alteori mă chinui cumplit, mă împiedic nevolnic în cîte un vers, îmi crapă capul de efort, dar continui... Şi culmea, tocmai poeziile scrise cumva în silă, cu un efort imens de concentrare, cu căni de cafea băute în neştire, sînt, după un timp, şi cele bune!!!” Apoi, despre „turnul” de dicţionare al Veronicăi Niculescu, despre cele două volume „care trebuie ţinute deschise deodată”, despre „dicţionarul cel mai folosit, gros de-ţi rupe picioarele cînd îl iei în braţe”, „plus alte dicţionare de pe net, clasificate şi ele în fel şi chip – păsări, plante, latină, mitologie, accesorii vestimentare din alte secole” şi, de aici, principala opoziţie dintre scrisul poeziei şi traducere: traducerea nu se poate face în pat, „tolonit”, cum zice Emil Brumaru!
Tot la capitolul literatură intră şi ultima parte a cărţii, intitulată „Peste munţi şi peste văi trece un balaur”, un basm cu personajele din celălalt basm scris de cei doi autori, Basmul Prinţesei Repede- Repede : Piticul, balaurul Şaptecapete, Smeagoliţa, Eleva, Căţeloiul şi Prinţesa, dar şi Ciupercuţ şi Ciupivai, Un balon de săpun, Şocîţel şi alţii, un delicios poem fantasy încheiat triumfal cu un „marş” brumarian al „piticilor din stomac”: „Vrem macaroane, vrem macaroane/ Şi bulioane, şi bulioane/ Vrem şi zacuscă, vrem şi halva,/ O, o budincă cine nu vrea!?”
Este vorba apoi de viaţa, trecută şi prezentă, pe care şi-o povestesc cei doi. De la primele amintiri, din vremea copilăriei, în cazul lui Emil Brumaru, anii ’40, în cazul partenerei sale de dialog, anii ’70, poveştile lui Brumaru din studenţie, când venea acasă cu câte un os uman în geantă, obţinut cu greu, pentru că osteologia se învaţă pe oase adevărate, relatările experienţelor la limită, la „balamuc” sau în sala de operaţie, dar mai cu seamă poveştile din copilărie, colorate în lumina aurie a nostalgiei: „Încă mai există cofetăria unde ne ducea bunica la îngheţată cu frişcă, eveniment major pentru care se puneau fustiţele bune, pantofii de lac. Încă mai sînt, ici-colo, siglele vechi.// Dar nu după vechi oftez, ci în faţa urâţeniei noului” (Veronica D. Niculescu). Brumaru face adevărate inventare, dimovian-brumariene, de obiecte aflate la vânzare, îngrămădite în vechile prăvălii de ţară, „fitile de lampă, gaz, cuie, cărţi de neaflat în alte părţi, caiete de dictando şi cu pătrăţele, călimări de-un kilogram, cu cerneală albastră în sticle dreptunghiulare, cu gît scurt, săpun Cheia, halva în cutii rotunde de tablă, linguri, furculiţe, castroane”, care sunt recuperate aşa, prin enumerare, şi recompun, pe bucăţi, universul magic al copilăriei (fragmentul se numeşte Mercerii, tutungerii, terapii...). Nostalgia este, de altfel, una dintre cheile acestui volum. Că e vorba de ceasurile mecanice, de masă, ticăitoare, care nu se mai fabrică în România, că e vorba de cerneala la kilogram de pe vremuri sau de motanii dragi şi irepetabili, regretele pentru lucrurile, locurile şi fiinţele apropiate de altădată – esenţializate într-o întrebare a Veronicăi D. Niculescu: „Cum dispar lucrurile esenţiale de lângă noi fără să ne dăm seama?” – sunt un „carpe diem” nerostit de cei doi protagonişti care, după cum mărturisesc, lasă să treacă pe lângă ei viaţa „adevărată” în favoarea vieţii „de hârtie”.
Citind şi recitind Cad castane din castani (titlul e un vers al lui Brumaru dintr-un poem cu sonorităţi de cântec de inimă albastră: „În gară la Merişani/ Cad castane din castani/ Şi am patruzeci de ani”), te întrebi dacă e un schimb epistolar, dacă e jurnal, dacă e proză. E din fiecare câte ceva, dar e mai cu seamă un fel de a face poezie din toate acestea. Când grav, când jucăuş, când nostalgic, când exuberant, când analitic, când confesiv, volumul semnat de Emil Brumaru şi de Veronica D. Niculescu ne aduce mai aproape de doi scriitori adevăraţi şi, prin intermediul lor, de marea literatură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu