Pentru prima oară, azi, m-am simţit ca acasă în oraşul de demult.
Să te plimbi pe o străduţă nu foarte familiară, amintindu-ţi precis când ai fost aici ultima oară, din ce parte bătea vântul, ce culoare aveau frunzele dudului şi cum era vocea însoţitorului tău de atunci. Să treci de locul unde l-ai aşteptat, sub copac, un pic înclinată, să te duci mai departe, mai departe, unde nimic, zicând că în urmă, în urmă. Şi deodată un gang luminos, un gândac înălţat verde la soare. Nu pui pasul acolo, dar te uiţi, te mai uiţi, se mai scurg nişte clipe, încotro, şi-apoi te roteşti o idee, aştepţi cu mult calm să se facă verde la semafor deşi nu trece nici un tramvai şi nu-i nici ţipenie de om, intri în coaforul de peste drum şi îi pui să-ţi taie din păr. Te întorci pe bulevardul descărnat, presărat cu mimoze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu