Sunt zece ani de când nu am mai publicat povestiri. Am tot adunat, am selectat, am adăugat apoi șnururi compacte scrise în pandemie și imediat după, și iată cartea nouă. O pregătim de ieșirea în lume. Dacă o mai țineam mult, începea să arate a antologie. Am ezitat să o public. O oboseală așternută peste toate, împletită cu amărăciunea ultimilor ani. Tulburarea adusă de fiecare apariție, cu toată expunerea necesară. Zidul la care te poți pomeni pus dintr-o dată, aproape fără vină - doar aceea că ești, și că ești așa cum ești: scrii. Dar asta-i tot ce am - scrisul. Singurul prieten? Nu chiar. Singura armă? Nu armă. Singura alinare? Nici asta. Singura prezență, într-o perioadă de singurătate mai apăsată ca oricând. M-am simțit singură în unele dintre cele mai grave momente din ultimii ani, când aș fi dat orice să existe cineva pe care să mă pot sprijini. Cineva care cu adevărat să mă întrebe și să mă audă. Cineva sau ceva - cere fraza această adăugire; în „ceva” este cheia, răspunsul. Ceva-ul nu poate fi decât scrisul. E mărturisirea și forma dată ei - muncită, ordonată, cu imaginar la pachet. Mi-e bine când scriu, chiar și atunci când mi-e rău, când ies din pagini cu pieptul uscat și cu picioarele tremurând. Uneori, îngrozită. Suntem singuri. Pe scrisul meu m-am sprijinit când mi se părea imposibil de trăit mai departe. Pe această prezență. Ca de obicei, nu știu cui i-ar fi de trebuință producțiile mele. Dar a venit ziua în care am nevoie să dau drumul în lume din nou unei cărți, ca să pot să merg cumva mai departe. Fie și măcar stând pe loc, în timp ce în jur vâjâie lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu