Mi-e foarte dor de vremurile când scriam aici - când scriam, nu când expuneam ceva pe un raft, într-o vitrină. Când intram aici ca într-o cameră, ca într-un caiet, ca într-un jurnal - pe care-l putea deschide cineva, un prieten. S-au schimbat așa de mult timpurile. O aglomerare obositoare de voci, de prezențe, de glasuri care afirmă extreme - cea mai frumoasă zi, cea mai tristă, cea mai cea, premiere, vești găunoase ridicate la rang de eveniment - și toate astea într-o singurătate din ce în ce mai atroce. Mi-e dor de liniștea care însoțește firesc o singurătate. De zilele în care deschizi un caiet ca să scrii ceva, fără să știi exact ce anume vei scrie - e doar dorința de-a scrie, de-a spune, de-a sta de vorbă, poate, când nu ai, nu ai, nu ai cu cine vorbi; e doar gând.
Primele zile de vacanță au venit în august. Cofetăreasa de la Tucano, din Sinaia, a știut, fără să mă cunoască, ce șablon să așeze lângă tarta cu lămâie și ce mesaj să-mi transmită. În ziua de vară, prima mea zi liberă, mâna necunoscutei s-a dus și a scris cu zahăr pudră: Pauză de la cărți.
El îmi spunea tradu, tradu, dar tot el îmi spunea cărți, fă cărți.
Am tradus, din nou, prea mult anul ăsta.
Am nevoie de cineva care să-mi spună să mă opresc, mai ales din tradus, să mă așez, să privesc iarăși lumea, cu detaliile ei care-mi par fantomatice, atât de departe de mine. Și am nevoie de cineva (poate fi vocea mea, în lipsă de altceva; nu ne-am născut în perechi) care să-mi spună ascultă-te, dar mai întâi respiră adânc, cu ochii la păsări, cu urechile ciulite la oameni. Am nevoie de un prieten, un singur prieten adevărat, care să nu fie iremediabil virusat de măreața campanie mondială a lui cea-mai-frumoasă-zi, cea-mai-tristă, cea-mai-cea. Cineva așa cum nu prea mai există, alături de care să fug de toate doar ca să ajung iarăși la mine, cea-fără-de-imagine, la golul cel bun. M-am rătăcit. Dar măcar înțeleg, când mi-e mai greu și mai greu, câtă beznă e în toată strălucirea din jur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu