Era anul în care...

Număr pe degetele de la o mână întâlnirile cu prietenii din anul care s-a scurs (și încă mai am degete libere). Viața mea nu era prea agitată nici înainte...

Totuși, a existat un an când singurătatea a fost și mai accentuată, izolarea a fost deplină, supraviețuirea, apropo, dacă asta interesează pe cineva, mult, mult mai grea. În anul acela, când nu te întreba nimeni nici cum te simți, nici dacă mai trăiești, fiindcă lumea era ocupată, lumea trăia cum se trăiește, gălăgios, grăbit, fără nici o aplecare spre altul, în anul acela am tradus mult (Beckett, Beckett, iar Beckett, de fapt eram la capătul a aproape trei ani de tradus zilnic Beckett), și apoi, în tăcerea aia prelungă în care mi se auzea respirația și pașii nu mai erau în stare să țină drumul drept nici în cele mai scurte plimbări, s-a auzit deodată o voce și-am scris Simfonia animalieră.

Nedumerire! Încântare.

Am emoții, cu cartea în tipografie. Îmi vine să pun o bulină, un avertisment: povestea asta nu seamănă cu nici o altă poveste de-a mea. E altceva. N-aș vrea să se rătăcească pe la cei care nu au nevoie de ea. E acolo, sub măștile animaliere, mai mult din mine decât în toate celelalte cărți în care personajele sunt oameni.