În zăpezi

Nu am mai scris aici de mult timp. Toate cuvintele mele se duc altundeva. O traducere lungă te face să uiți cu totul de tine. Aproape de capătul ei, o oră în Cișmigiu este cât o vacanță la Sinaia.

Zăpezi neîncepute, în interiorul rondului larg, dincolo de centura de brazi, unde rareori intră câte-un om cu un câine, nu-i știi, nu-i vezi, dar au fost, e aici o lume ca-n Hibernalia, atât de aproape de casă, atât de aproape de mine. Un cer albastru, zăpezile în care intru cum alții intră în mare, omul de zăpadă cu cușmă, fântâna arteziană abandonată, plină cu spumă, șampania primăverii care ia astăzi o pauză. Pe o parte a cercului, brazii plini de zăpadă. Pe cealaltă parte, la soare, totul verde, susurul, apa. Stau cu fața la soare, liberă, departe de toate. Ies în șir indian și merg la pas către un pârâiaș improvizat două mierle, un sturz cântător și, Dumnezeule, un măcăleandru! Încremenesc. Ce fanfară! Măcăleandrul se oprește, mă privește, ezită, seamănă cu un copil intimidat deodată, face cale întoarsă, se ascunde sub crinolina de crengi. Sturzul s-a dus. Mierloiul, băiatul, e singurul care se oprește la pârâiaș, bea, mă privește, vine și mai aproape, ne spunem câte ceva. Dar eu tot cu gândul la măcăleandru. Sunt într-un basm. 

Știu că se va termina, și totuși, preț de câteva clipe lungi, stă în puterea mea să-l prelungesc cât doresc. Roată, roată, roată aici. Apoi primul copac înflorit, apoi al doilea, apoi ogarul creț. Dar eu tot în zăpezi continui să înot, să mă scald, întreaga zi, întreaga zi, și, încă, ori de câte ori reușesc să închid ochii, să fiu iarăși acolo, speriind măcăleandrul.

(Când traduci așa - nu neapărat așa de mult, dar e o intensitate a trăitului într-un text străin și, probabil, într-o limbă străină, și totul readus aici, reașezat aici - ei bine, atunci mi se întâmplă oboseala asta cumplită, care nu seamănă cu altceva, senzația că nu mai știu să vorbesc/să gândesc/să nimic. E de parcă ar fi trecut focurile țăranilor peste brazdele din mintea mea și-ar fi ars totul! Toate preocupările mele, toate sensibilitățile mele, tot ce e al meu, până și bietele prepoziții par să-și fi pierdut sensul, să-mi alunece de la locul lor. Urmarea bizară e că nu mă mai recunosc nici în oglindă! Pur și simplu dispar. - scrisoare pentru A.)