Pe o muchie, cu ghemul negru în brațe

 

Suntem străini, suntem singuri.

Am crescut într-o casă a contrastelor, adesea cu senzația că merg pe o muchie îngustă și că orice pas neatent înseamnă greșeală, căderea fatală într-o tabără sau alta, în vreme ce eu nu aparțineam cu adevărat nici uneia dintre ele. Fiecare tabără era alcătuită, de altfel, doar dintr-un om. De-o parte era mama, o nemțoaică din Timișoara, romano-catolică, de cealaltă parte, tata, român din Arad, ortodox, cu aproape treisprezece ani mai în vârstă ca ea. Ca să fie contrastele și mai accentuate, ai mei s-au mutat, după căsătorie, în Pitești – o lume nouă, străină. Între acești străini, noi sărbătoream întotdeauna Paștele de două ori: mai întâi cu mama și a doua oară cu tata. N-am cum să nu mă întreb acum: oare am sărbătorit noi cu adevărat Paștele, așa?

Am fost botezată târziu și pe neașteptate, de o mătușă din partea tatălui, într-o vacanță la Arad. Eram atât de mare, încât țin minte apa turnată de preot în cap. Și eram atât de mică, încât am strigat după prosop. Sunt, de atunci, ortodoxă.

În lumea contrastelor și a contradicțiilor din copilărie, înainte să învăț să mă închin, am aflat că te poți închina și așa, și așa.

Înainte să învăț să mă rog, am aflat că pot să o fac și așa, și așa.

Înainte să învăț un drum, am învățat rătăcirea.

Am fost și încă mă simt rătăcită – îmi caut mereu locul, nu-l găsesc, iar dacă pare că l-am găsit în sfârșit, el mi se dezvăluie cel mai adesea a fi un nou gol, un nou punct de plecare pentru căutările mele.

Suntem înstrăinați, suntem singuri.

Familia mamei a emigrat, în totalitate, în Germania, înainte de Revoluție. Era visul tuturor rudelor din Timișoara să ajungă acolo, în Vest. Reîntregirea familiei s-a produs după ani complicați. Unchiul W. putea spune nenumărate povești sub vița-de-vie din grădină, despre cum a încercat să fugă, despre cum îl știau toți securiștii, despre cum a reușit în cele din urmă. Și tot unchiul W., șarmant, energic, un neamț get-beget, ne povestea cum dacă aici, în România, fusese neamț, acolo, în Germania, devenise ceea ce nu fusese nicicând: un român. Verișorii mei nemți s-au pomenit și ei acolo ceea ce nu fuseseră aici: erau deodată români. Bătuți în primele zile de școală de colegii care le adresau astfel tradiționalul bun-venit. Și ei erau străini și înstrăinați, și ei erau singuri.

Dumneavoastră ce o să faceți de Înviere? Eu am de gând să merg la Biserica Albă.

Anul trecut, o vecină ne-a bătut noaptea la ușă. Când am deschis, într-o cutie de carton se zbăteau niște pâlpâiri: niște puișori de lumină. Am primit candela aprinsă și un kilogram de făină, de la Biserica Albă. Vă amintiți – pare de neuitat, și totuși unii dintre noi vor uita – eram în marea izolare cu toții. Am primit candela și făina, am rostit cuvintele pe care-am învățat atât de târziu să le spun, ca adult, cu senzația că, deși le rostesc, nu le înțeleg niciodată cu adevărat, nu le înțeleg cum ar trebui (aici e căutarea). Și am fost fericită, și mi-a mai trecut supărarea pe mine: cu un an înainte, plouase în noaptea de Înviere și, deprimată, renunțasem să mai ies din peștera mea. De unde era să știu că anul acela, 2019, putea fi ultimul an al unor asemenea libertăți?

În tot acest an, m-am pomenit mergând iarăși pe o muchie îngustă. De o parte, convingeri. De cealaltă parte, convingeri. Și eu, cu îndoielile mele? Mă aplecam spre Primul Convins, care-mi spunea că există un singur adevăr. Adevărul. Îmi răspundea cu atâta convingere, că mă dezechilibram sub suflul puternic și mă pomeneam gata să cad de cealaltă parte. Acolo, Al Doilea Convins, din tabăra opusă, se oferea să mă prindă, să mă salveze. Dar numai cu condiția să cred în ceea ce credea el. Mă redresam cu greu și continuam să merg pe muchia mea tot mai subțire, cu îndoielile și întrebările mele. Cu ochii la flori, cu ochii la nori, zicându-mi că viața nu se termină aici, nu poate să se termine așa cum crede Primul Convins, dar nici nu poate merge înainte chiar așa cum crede Al Doilea Convins.

Mă opresc uneori pe muchia asta a mea și mă uit în urmă, unde se află zâmbetul unchiului W., răpus în iarnă de boala cea nouă, într-un spital din Germania, după trei săptămâni de coșmar, și apoi mă uit înainte, unde se află părinții mei cu păr alb, mult prea izolați în căsuța lor din Timișoara, amânându-și bolile care nu sunt de amânat.

Sunt și acum pe muchie, cu un ghem negru în mână. Străină de ambele tabere, singură ca atâtea milioane de oameni, căutând să mă depărtez de zarva convingerilor din stânga și din dreapta, îmi pun speranța într-un nu-știu-ce diafan, dar puternic, de neprins în cuvinte. Imprevizibilul vieții. Când nu mai știi ce să faci, cum să speri, e o speranță și asta: că viața este, înainte de toate, imprevizibilă și capabilă de cele mai spectaculoase răsturnări.

Voi încheia așa, fără să fac o încheiere adevărată, ca să fiu în pas chiar cu viața și cu aceste momente complicate ale ei. Înaintez încet pe muchia mea, între tabere, strângând ghemul negru în brațe, atentă ca nu care cumva să îmi scape pe jos.

 (Pentru Dilema veche nr. 890 - 29 aprilie - 5 mai, „O poveste de Paște”, dosar coordonat de Sever Voinescu; cinci scriitori români reacționează literar la cinci povestiri din literatura universală, din epoci diferite; textul meu vine ca ecou la povestirea „Ploaie de Paște” a lui Nabokov)