Animale

- o poveste -

Acum să îţi scriu, dragul meu, de pădure, cum o iubesc de când eram mică, şi cum mi-am îngropat cu ceva vreme în urmă motanul la rădăcina unui copac. L-a tot hrănit cu trupul lui mic, până ce stejarul s-a-nduplecat, şi-acum poate motanul e cel care se hrăneşte din trupul copacului înclinat, habar n-am, dar bănuiesc că aşa trebuie să fie.
Ieri după-amiază am fost acolo, am mângâiat muşchiul şi-am sperat că bunul meu prieten mă simte, cumva. Am dat cu piciorul mai încolo o pungă şi-am zis ce-aveam de zis, apoi am traversat felia de pădure, atentă să nu strivesc ciupercile, am coborât pe lângă lac şi-am intrat la grădina zoologică. Mă înnămolisem toată, dar şi-aşa eram urât îmbrăcată – ţinută absolut necesară de intrat toamna în Dumbravă, bocanci şi blugi şterfeniţi – fiindcă ştiam că e pustiu, aşa e mereu în timpul săptămânii. M-am dus ţintă jos, lângă pârâu, la lupii mei dragi. I-am strigat şi din întunericul cuştii a venit imediat unul, era un mascul, scâncea lângă gard şi scâncetul lui e mereu scâncetul meu, că nu mai am animal şi animalul sunt eu.
Se lipea de plasa de sârmă şi mi-am vârât degetele prin blana lui deasă. Şi el voia mai mult. Şi eu voiam mai mult. Aşa că ne-am dus într-o parte, acolo unde se termină gardul şi plasele ruginite, şi-s doar nişte gratii paralele, cu loc destul printre ele. L-am plesnit uşurel pe spinare, şi-apoi l-am scărpinat zdravăn, iar el, vai, era aşa de fericit, câinele meu nemângâiat, alintat de o femeie nemângâiată.
Pe când mă mângâiam cu lupul, ceilalţi doi se uitau din fundul cuştii, cu capetele înclinate, îşi frângeau labele de poftă, aşa, tot frământându-şi-le de cimentul umed. Ea avea un ochi căprui şi unul verde, după asta o recunosc întotdeauna, şi-o gură de parcă zâmbea, doar că privirea zicea altceva, nu, nu prea era în largul ei, se temea, şi teama îi era de-acum rece, sedimentată. Celălalt frate era numai cruste pe fund, tresărea din când în când, şi până la urmă a-nceput iar să se-nvârtă în cercuri strâmte, urmărindu-şi spinarea înroşită, şi-am ştiut că tot ce-şi dorea era să fi fost el acolo, sub mâinile mele.
Lupul meu mare încremenise, lipit de gratii cu tot corpul, cu gâtul întins, dulce supuşenie de alfa. Mă mângâiam de el, mă mângâiam într-una.
A trebuit să mă opresc, venea o familie şi niciodată nu las copiii să mă vadă cum bag mâna la lupi. “Phiii, ce pute!”, a strigat băieţelul şi şi-a-nfundat faţa în fustele mamei, privind apoi la mine cu un ochi, ca o pasăre, ca să vadă că-l văd. Fetiţa însă nu s-a sinchisit de prostiile astea, s-a apropiat încântată, şi-a proptit palmele de barele ruginite şi s-a săltat dintr-o mişcare, zvârlind din picioruşe ca un ied, şi-am recunoscut imediat sclipirea din ochii ei. Mi s-a părut că mă văd şi-n blândeţea trecătoare a fustei uriaşe, am simţit o clipă cum am dezmierdat obrajii băieţelului mofturos, eram toată numai mătase verde cu spirale, şi cred c-am mirosit, tot pentru o clipă, a peşteră şi-a coapse grăsuţe de femeie, dar n-aş putea să jur. Mirosul cuştii, asta e sigur, rămăsese impregnat în palmele mele, îl purtam de-acum pe alee, în jos.
Am trecut de berze, de bibilici, de crocodili, şi-am mers ţintă la corbi. Sunt atât de inteligenţi! Femela a coborât imediat, a aterizat în iarbă fără nici un sunet şi-apoi s-a apropiat de gard ţopăind. Mi-a poruncit pe loc, desenând un arc cu ciocul albastru. Ceva sclipitor? Nu, inelele nu i le puteam da. Am căutat cu privirea-mprejur. Împrejurul era numai pe jos. I-am dat ambalajul de la un pachet de Winchester care zăcea ghemotocit în şanţurile morfolite de roţile roabei ce dusese hălci palide la tigri şi urşi. S-a bucurat, chiar s-a bucurat, m-a ciupit recunoscătoare de un deget şi şi-a dus darul într-o parte. I-a smuls cu ciocul celofanul şi apoi şi hârtia, cu grijă, de parcă ar fi ştiut ceea ce eu nu ştiam: de înăuntru a răsărit polei auriu!
Atunci a venit de sus şi masculul. Umbra lui pe pământ a crescut şi-apoi a dispărut înghiţită de-o fâlfâire bruscă. Porunca-i poruncă. Mai era un pachet de Winchester mai încolo, aşa că i-a fost dăruit. Şi iată în cuşca înaltă două păsări repetând acelaşi ritual, al descoperirii poleiului, de parcă asta făcuseră dintotdeauna.
Iar eu, stând pe vine, privindu-mi inelele, mă gândeam cum zăcuse comoara aurie în şanţ, strivită de tălpi, neştiută de nimeni. Aşa cum zac comorile, dragul meu. Aş fi privit în sus, dar simţeam colivia grea apăsându-mi pe umeri. Am continuat să caut în noroi. Era o încântătoare după-amiază de toamnă, doar miere şi rugină, şi nimic nu mă zorea nicăieri, în afară de dorinţa de-aţi scrie.

(dintr-un volum în pregătire)