Cristian Teodorescu scrie despre Quilt în Cațavencii.
Unde se ascund inocența și binele
Discretă, cu ciudățenii venite dintr-o rară delicatețe, Veronica D. Niculescu, fosta jurnalistă devenită prozatoare și o excepțională traducătoare (cu peste treizeci de volume la activ, din autori unul și unul), trăiește într-o lume a sa pe care o ferește chiar și de curiozitatea admiratorilor. Prozatoarea a început cu povestiri, a publicat două cărți de dialoguri cu Emil Brumaru, a trecut apoi la roman – inclusiv o biografie romanțată a lui Ștefan Luchian –, a scris „în joacă“ și cărți pentru copii, al căror succes i-a contrariat părerile literare, a urmat un neașteptat jurnal despre pescărușul de la fereastra ei și, cu această carte, V.D.N. s-a întors la povestiri.
„Niște povestiri cam amărui“ e de părere autoarea lor. Îi dau dreptate, dar nu asta mi se pare însușirea lor dominantă. Scrise la distanță de pînă la cinci ani unele de altele, piesele din Quilt sînt cît se poate de unitare stilistic, fiecare dintre ele e scrisă într-o stare specială, de natură mai degrabă poetică. În răspăr față de ceea ce se scrie azi în proza scurtă de la noi, cele 25 de povestiri din volum sînt tot atîtea căutări ale binelui și inocenței, de unde și amărăciunea de a nu le descoperi decît în cantități infime în viața cotidiană. V.D.N. cercetează aici stări și sentimente difuze, cărora e greu să le găsești numele și cărora le intuiești identitatea mai degrabă cu metafore inspirate – sau norocoase! – decît cu insistența unor narațiuni realiste. Se simt în aceste povestiri incursiunile Veronicăi D. Niculescu în lumea copiilor, cu inocența și puritatea ei, aici pe cale de a fi pierdute.
Într-o povestire, Crina, fetița familiei Murg, întîrzie dimineața în pat și încearcă să adoarmă la loc. O familie obișnuită care locuiește într-un bloc obișnuit. Mama obeză pleacă la dentist, iar tatăl se duce să facă baie în cadă și-i scapă săpunul: o cheamă, o somează pe fată să intre în baie și să i-l dea. Crina, care se dusese să caute cărți în bibliotecă, se ascunde terorizată în refugiul ei din pat. Mama s-a întors de la dentist, tatăl a ieșit din baie și vorbesc pe hol, apoi se duc amîndoi în bucătărie. Nimic nu e spus direct, poate pentru că fata încă nu știe cuvintele care numesc ceea ce i s-a mai întîmplat. „Fetița, insectă prinsă de vie în mierea necruțătoare a chihlimbarului, ar arunca pătura asta deoparte, și-ar fugi, și-ar fugi. Dar toate drumurile posibile trec, deocamdată, prin hol“ (Pedeapsa).
În prima povestire a volumului, Cîinele moscovit de la metrou, scrisă la persoana întîi, o tînără e în așteptarea unui interviu de angajare, într-o instituție dintr-o clădire de birouri cu pereți de sticlă și cu etajele etanșate cu ajutorul cardurilor ecuson. Nu-i place atmosfera antiseptică din clădire și, ca să-i trecă mai ușor timpul așteptării, citește într-o revistă povestea cîinelui moscovit de la metrou. Cîinele fără stăpîn care vine zilnic cu metroul de la periferie în centru, unde găsește mai ușor de mîncare. Cîinele care seara se întoarce cu metroul la el în cartier, să-și facă liniștit somnul. Într-o povestire-fabulă, cămila unui circ ambulant e uitată la Sibiu într-o zi din vara anului cînd orașul a fost Capitală Europeană a Culturii. Cami simte că de fapt a fost abandonată, dar nu-și pierde cumpătul. Trăiește o libertate de care nu se prea bucură plimbîndu-se pe străzi și prin parcuri și căutînd cu succes de-ale gurii pentru cămile. O nemulțumire o bîntuie însă tot mai apăsat: că pe ea, cămilă de circ învățată cu publicul, n-o observă nimeni. Altă povestire, Mestecenii de hîrtie, începe cu formula din basme, „A fost odată ca niciodată“, cel ce a fost odată e Vladimir, un corector de ziar cu inimă largă, căruia colegii, știindu-i slăbiciunea pentru animale rare, îi aduc sălbăticiuni rănite. Vladimir le vindecă și le dă mulțumit drumul; broaștei țestoase în pădure, crapului într-un iaz, stîrcului pe malul iazului. Puiul de căprioară care stă peste iarnă cu el, în casa de la marginea pădurii, se atașază de bunul corector. De aici lucrurile se complică.
Povestirile Veronicăi D. Niculescu, niște bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea pînă acum și o apariție încîntătoare în proza ultimilor ani.
Veronica D. Niculescu, Quilt, Editura Polirom, 2023.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu