O primă cronică pentru Quilt a apărut în revista Orizont, semnată de Grațiela Benga. O cronică extrem de atentă - sau pur și simplu o cronică adevărată -, cum din păcate rareori mai apar. Mulțumesc autoarei și postez mai jos textul integral.
Cine știe ce este un quilt? Generaţii întregi au fost apăsate de întrebări închise, dar interogaţia care deschide această pagină nu are alt obiectiv decât să deseneze, în mintea cititorului, o imagine: o pătură matlasată, făcută din petice colorate. Adică un quilt – care învelește nu doar când vremea e rece, ci și când timpurile sunt neprielnice.
Din 25 de petice narative (ţesute între 2015-2022) a prelucrat Veronica D. Niculescu un volum de proză scurtă. Quilt* adună firele ficţiunii și strecoară câteva inserţii autobiografice într-o împletire epică a cărei densitate e conferită de experienţe polisenzoriale și cu o rezistenţă întreţinută de vitalitate stilistică. De aceea, pentru cei care încă nu cunosc proza Veronicăi D. Niculescu (având romanul Toţi copiii librăresei ca apogeu), Quilt ar putea fi poarta potrivită de intrare pe un continent epic unde frumuseţea lumii e percepută chiar dacă se află ascunsă sub un munte de reziduuri.
În Quilt, vocea narativă evocă scene ale cotidianului. Uman și non-uman. Un interviu de angajare, o conversaţie cu un necunoscut, revederea unei prietene, o plimbare, zborul unei păsări, lătratul unui câine sau explozia copleșitoare a vegetaţiei constituie tot atâtea prilejuri de imersiune într-o alcătuire care, cu tot fluxul ei senzorial, ascunde un miez impalpabil. Şi care, cu toată greutatea spaimelor, păstrează resurse de splendoare. E multă însingurare în Quilt. E o epuizare care sugrumă (acut perceptibilă în Vocea – din ultima secţiune a cărţii). E cruzime, e tristeţe, e moarte. Dar e mai ales viaţă, cu potenţialul ei de a-și găsi sau a-și pierde rostul, într-o clipă.
Fără rost se simt multe dintre personajele povestirilor. Animale și oameni trec prin experienţe care le fac să se îndoiască de locul lor în lume. Cami-cămila, rătăcită de circ, a fost la un pas să-și piardă minţile. În schimb, în Se poate trăi fără asta, intriga acroșează condiţia jurnalistului cultural și necesitatea reprofilării. În altă povestire, intitulată Câinele moscovit de metrou, o femeie care mirosea „a casă și a dicţionare”, gata să se prezinte la un interviu de angajare, nu-și mai vede rostul într-un spaţiu al ecusoanelor și fotoliilor pufoase. Dar ceea ce este cu adevărat grăitor e că autoarea a inclus, în subtext, legături invizibile care, prin extensii semnificative, apropie (simbolic) personajul uman de soarta câinelui care-și cunoaște drumul labirintic către hrană. La fel, îl situează în contiguitate cu rotirea în cercuri a peștilor din acvariu. (Las cititorului plăcerea să descopere aceste noduri.)
O altă faţetă a sălbăticiunii e oglindită în Pedeapsa. De data aceasta, umanul se confruntă cu tabuurile și redefinește raportul dintre candoare și penitenţă. Dintre rutine și neprevăzut. O scenă de familie, în care o fetiţă ignoră cu încăpăţânare chemarea tatălui (care îi cerea săpunul în timp ce făcea baie) e construită într-un crescendo care taie răsuflarea și strânge snop, în final, întregul desen al quilt-ului, cu o subtilă inserţie metaliterară. „În bezna de sub pătură, unde e tot mai greu de respirat, se ivesc treptat pătrate și alte pătrate-n pătrate, tăiate dintr-o lumină aurie și densă, cleioasă. Fetiţa, insectă prinsă de vie în mierea necruţătoare a chihlimbarului, ar arunca pătura asta deoparte și-ar fugi, și-ar fugi, și-ar fugi. Dar toate drumurile posibile trec, deocamdată, prin hol.”
Vag cuprinsă în Ca să fie totul așa cum a fost, tema cuplului ocupă prim-planul în alte povestiri. De pildă, Așa a vrut fetiţa îi aduce în scenă pe Sara și Nic – care explorează adâncurile singurătăţii în doi, cu rapelul dat de confortul egocentric (din partea lui) și rama construită de etica grijii (din partea ei). Menţinut pe acea „fâșie nehotărâtă dintre iad și paradis”, erotismul nu înlătură incertitudinea și presentimentul destrămării. Mai amplă și construită într-o simetrie a existenţelor, descoperită de două colege care se revăd după mai mult de zece ani, Trestie, papură încapsulează singurătatea din interiorul cuplului, cu toată presiunea ei insuportabilă. Însă asemănarea traseelor afective pe care o descoperă Sofia și Tatiana, în preajma lacului Bordei, nu presupune răspunsul identic la aceiași stimuli - ceea ce determină alte tensiuni, alte răspântii.
Răspântii se întâlnesc la tot pasul în Quilt – pentru că povestirile prind cheag în mersul personajelor, care străbat orașul și parcurile de parcă interoghează modalităţi de locuire într-o lume înstrăinată și, totuși, incredibil de familiară. Continua modificare a situării spaţiale e în strânsă legătură cu dinamica interiorităţii: peisajele extra-muros au o luxurianţă bivalentă, în care anonimatul poate genera deschiderea spre sine, pe când scenele intra-muros pun în evidenţă formele de însingurare, prin automatismele compulsive pe care le generează. În segmentele din Quilt, plimbarea apare drept consecinţă a unor temeri nedeslușite și mirări senzoriale. E fără ţintă, dar și asimilabilă unei cunoașteri de tip kinestezic, prin care mersul nu acoperă doar distanţe cartografice, cât adâncimi. Devine o condiţie a reconectării, un imbold al cogniţiei și declanșator de mici viziuni ale morţii. Sau ale vieţii.
Iar cum memoria poate produce, în circumstanţe favorabile, modificări ale organizării spaţiale, timpul prilejuiește mișcarea de tranziţie dinspre ficţiune spre spaţiul autobiografic, cu câteva detalii discrete (scrisul, munca de traducător, lansări de carte, boala tatălui etc.).
Dintre toate aceste povestiri unde structurile binare (om-natură, singurătate-relaţionare, bine-rău, viaţă-moarte) își pierd contururile și intră în zona convergenţelor, mă mai opresc la câteva titluri. În primul rând, la povestirile-pereche: Se poate trăi fără asta și „I lost my sense of smell”, unde pierderea sau păstrarea mirosului e triggerul unor experienţe formatoare. Interesant e că aceste două povestiri au fost scrise cu un an înainte de debutul pandemiei și, citite astăzi, pot părea premonitorii. Desigur, nu pretind că autoarea a anticipat, vizionar, unul dintre indiciile bolii de mai târziu, însă nici nu putem ignora capacitatea literaturii de a genera inter-relaţionări în subteranele textului. Iată un fragment din „I lost my sense of smell”:
„Mirosul lui zăbovește încă în haina albastră, în căciula de lână gri cu urechi, în tapiţeria scaunului de la birou și-n toate obiectele neclintite din camera mare, nu fiindcă unele lucruri nu-și pierd niciodată mirosul, pentru că și le vor pierde și ele cândva, dar mai ales pentru că toate s-au întâmplat atât de curând. Trebuie să fac ceva ca să pot să-l mai simt, înainte să se stingă și el.”
Apoi, Câinii din zori, povestire în care, dincolo de trama lăsată la vedere, se ghicește o întreagă serie de interogaţii despre animalitate și umanitate. Despre ochiul care străpunge agresiv și despre văzul atotcuprinzător (care-mi amintește de Sf. Augustin). În fine, V-ul, unde plimbarea prin C i ș m i g i u , după încheierea stării de urgenţă decretate în pandemie, înregistrează simultan (într-o scenă memorabilă, cu porumbei și ciori) exactitatea morţii și urgenţa vieţii.
Sintetizând: Quilt strânge la un loc povestiri inervate de înstrăinare, de absenţa comunicării, de resemnări și fulgurante iluminări. O proză a nexurilor scrie Veronica D. Niculescu – construcţie din care transpare, mai presus de orice, simfonia simţurilor, din care nu lipsește ochiul interior (unde sunt concentrate razele percepţiilor și se deschide calea cunoașterii). Ajungem, astfel, la vectorii care conduc percepţia și ideea spre expresie și ritm, până când acestea explodează de frumuseţe poematică și devin imponderabile. Din acest motiv, cu toată greutatea lui caldă, imponderabil ajunge un întreg quilt - în interiorul literaturii.
* Veronica D. Niculescu, Quilt, 25 de povestiri cu animale și oameni, Iași, Editura Polirom, 2023.
Sursa: revista Orizont, p. 11.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu