Ce pacat

Vii acasă obosit ca de-o boală, decizi că azi nu lucrezi, te trînteşti în pat tînjind după o seară liniştită, iei cartea şi îţi promiţi emoţionante delicii. Lampadarul dă o lumină caldă, mieroasă, cartea arată minunat, totul promite că va fi bine, nespus de bine, deschizi şi citeşti.
Dar!
Ce nenorocire, vorba lui Beckett.
În cele două pagini şi ceva ale unui soi de Cuvînt înainte pe care îl citeşti cu mare nerăbdare şi grijă, greşeli peste greşeli. Cele mai simple, mai banale şi mai uşor de ucis greşeluţe: de tastare. Colo o literă în plus, colo una în minus, colo un spaţiu în minus, colo o literă lipsă din nou. Înghiţi găluşcă după găluşcă, o fi un text adăugat în ultima clipă, să fim înţelegători, să fim recunoscători, hai mai departe. Dar cînd şi în prima poezie, cu bruma de dispoziţie blîndă care ţi-a mai rămas, dai iarăşi de litere lipsă, închizi cartea şi o laşi deoparte, poate-pe-mîine. Mai faci un gest: cauţi să vezi dacă volumul a avut un redactor. Nu prea. Cartea plînge. Trebuia să fie frumos.
Nu există cărţi fără greşeli. O spunem cu dragoste. Înveţi asta chiar făcîndu-le şi chiar cotrobăind prin maţele lor - sînt cărţi străine şi sînt cărţi de la noi care au mici hibe, bubiţe care-s chiar înduioşătorul lor semn că-s "lucru de mînă". Prin bubiţele lor mititele, se iţeşte chiar sîngele: sînt muncite. Muncite de oameni, nu de maşini. Cu cît mai grea cartea, cu atît mai mare riscul să ţîşnească sînge de colo, de colo. Dar e inadmisibil să te împiedici în fiecare paragraf de cele mai banale greşeli, cele de dactilografiere, dovadă că nici un alt ochi decît al semnatarului nu a mai trecut peste text.
Dumnezeu însuşi, dacă şi-ar da un text la publicat, ar cere un redactor. Ar cere un corector.
Aici închei declaraţia mea de dragoste pentru o carte care mi se pare că plînge. E un exemplu de bătaie de joc în ciuda celor mai bune intenţii. Mare păcat.