"Dragă bunelule, când or fi să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul verde. Cere-i-o duducăi Olga Ignatieva, spune-i că e pentru Vanka."
Citesc din nou, culegându-le din cinci volume diferite, acele povestiri cu copii ale lui Cehov. „Dar ce ediţie ai tu, din ce carte citeşti? Unde ai tu aceste poveşti cu copii?”, mă întreabă intrigat un prieten, mare iubitor de Cehov. Le vânez, îi explic, de colo, de colo, şi mă gândesc deodată cum ar fi să alcătuiesc eu un sumar. Încep să visez la un volumaş în care să-i adun laolaltă pe Copiii lui Cehov, cu Grişa, cu Vanka, cu Fugarul... şi mă opresc, fiindcă este unul dintre acele lucruri care poate că mor odată rostite. Aş aduce şi iepşoara ascultătoare din Durere, aş aduce-o şi pe căţeluşa Kaştanka. Şşş, şşş!...
Mă întorc mereu-mereu la copiii lui Cehov pentru că ei sunt, oricât de mici, gata oameni, fiinţe distincte, nu jucărioare drăguţe, nu omuleţi, nu „anexe”. Oameni întregi, oameni cu simţuri, cu nevoi, cu dureri expandate. E ceva aproape anti-matern în apropierea mea de aceşti copii. E o apropiere de unicitatea, de independenţa simţirilor lor şi, totodată, de propria mea copilărie uluită, de tot ce era parcă mereu în răspăr – sau, dimpotrivă, era unicul fir care creştea în direcţia cea bună, când simţeai cu precizie că toate celelalte din jur o greşesc –, de tot ce era şi este dramatic, uriaş în micime, dureros în frumuseţe, fascinant şi prăpăstios laolaltă.
Astăzi, în ziua bulbucată de timp enorm ivit ca întotdeauna după încheierea unei traduceri istovitoare, mă gândeam dacă nu cumva să caut ceva “drăguţ” despre Crăciun, un fragment consistent din vreo carte, dar am renunţat, n-am avut poftă decât să stau şi să stau şi să nu fac nimic: să citesc tolănită. Să nu mişc un deget, în afară de cel ce se înalţă pentru a da pagina.
Ca prin farmec, minunea mi-a sărit în faţă: Vanka. Vanka al lui Cehov scrie acasă exact în noaptea de Ajun.
Fragmente în dar. Transcriu. Nu e nevoie de comentarii, nu voi face niciunul.
Crăciun cu dragoste, câtă şi de unde găsiţi. Plus o nucă poleită:
* * *
În noaptea de Ajun, Vanka Jukov, un băiat de nouă ani, dat cu trei luni în urmă să-şi facă ucenicia la cizmarul Aleahin, nu se mai culcă. (...)
„Dragă bunelule Konstantin Makarîci!” scria Vanka. „Uite, îţi scriu o scrisoare. Te felicit de sărbătorile Crăciunului, şi-ţi doresc să-ţi dea Domnul Dumnezeu tot ce-ţi doreşti. Că eu nu mai am nici tătucă, nici mămucă, numai pe tine te mai am.”
Vanka îşi întoarse privirea spre geamul întunecat, în care se răsfrângea flacăra pâlpâindă a lumânării, şi-l văzu desluşit în minte pe bunicul Konstantin Makarîci, paznic de noapte la boierul Jivariov: un bătrânel de vreo şaizeci şi cinci de ani, mărunţel, slăbănog, dar neobişnuit de vioi şi de sprinten, cu faţa veşnic zâmbitoare şi cu ochi de om beat. Ziua doarme în bucătăria slugilor sau se ţine de glume cu bucătăresele, iar noaptea, înfofolit în cojocul lui larg, se învârte în jurul conacului şi bate toaca. În urma lui, cu capetele în pământ, merg bătrâna Kaştanka şi căţelul Viun, botezat aşa din pricina părului negru şi a trupului lung ca de nevăstuică. (...)
„Da’ aseară, bunelule, m-am ales cu o scărmăneală. Stăpânul m-a înşfăcat de păr şi, scoţându-mă în ogradă, m-a croit straşnic cu cureaua, şi asta pentru că m-a furat somnul când legănam copilul dumnealor în copaie. Iar mai zilele trecute, stăpâna m-a pus să curăţ o scrumbie, şi eu m-am apucat s-o curăţ de la coadă. Şi atunci dumneaei a luat scrumbia şi a început să mă plesnească peste bot cu capul scrumbiei. Calfele îşi bat joc de mine...” (...)
„Dragă bunelule, fă-ţi pomană şi ia-mă de aici! Du-mă acasă în sat, că nu mai pot răbda... Mă ploconesc înaintea ta până la pământ şi am să mă rog de sănătatea ta cât oi trăi, numai ia-mă de aici, că de nu, să ştii că eu mă prăpădesc...” (...)
„Dragă bunelule, când or fi să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul verde. Cere-i-o duducăi Olga Ignatieva, spune-i că e pentru Vanka.” (...)
„Vino, bunelule dragă”, urmă Vanka, „te rog din suflet, vino şi ia-mă de aici!” (...)
Bunelului, în sat la noi.
- Vanka, Cehov -
(Traducerea de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma)
* * * * * * * * *
Azi, la Noua Revistă Vorbită, Adela Greceanu ne aşteaptă la o ediţie specială Best of, ultima din acest an.
Din sumar, trei interviuri: Mircea Cărtărescu, Filip Florian, subsemnata.
De la ora 15, pe Radio România Cultural.
P.S. din toiul emisiunii: Se anunţa că vor fi şi portocale. Ce surpriză: după redifuzarea interviului despre Roşu, roşu, catifea, a urmat cîntecelul fredonat de Doiniţa în Fericiri aiuritoare, "Într-o zi mi-ai dăruit o portocală..."
Am dansat, mulţumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu