Cînd citeşti Omul în carapace al lui Cehov, cu perna pentru o vreme sub cap, nu deasupra, şi îl asculţi pe Burkin spunîndu-şi povestea, iar la urmă, cînd Ivan Ivanîci vrea să spună şi el o poveste, adică atunci cînd în sfîrşit izbucneşte:
"- Să vezi şi să-i auzi pe toţi cum mint, îşi continuă Ivan Ivanîci cu glas tare, întorcîndu-se pe partea cealaltă, şi cum, după aceea, tot pe tine te socotesc tîmpit că le rabzi minciuna; să înduri jigniri, înjosiri, să nu îndrăzneşti să declari pe faţă că eşti de partea oamenilor cinstiţi, liberi, să minţi şi tu cu zîmbetul pe buze, şi toate astea pentru o bucată de pîine, pentru un colţişor cald, pentru un nenorocit de grad care nu face doi bani - nu, aşa nu se mai poate trăi!"
ei bine, atunci povestea lui Cehov se termină - căci Burkin adoarme ca o baterie descărcată, iar Ivan Ivanîci se suceşte cît se suceşte, cu povestea nespusă ca o boabă de piper spartă pe vîrful limbii, apoi iese afară, se aşază pe prag şi îşi aprinde luleaua.
Zaci o vreme în pat şi ştii că ai vrea să te ridici, să te duci şi să şezi alături de omul ăsta pe prag, să asculţi mai departe.
Dacă amuşinînd fericire dai pagina, dai de Agrişul.
Iar aici, cu ceva ca o pisică obeză apăsîndu-te pe piept - şi ştii că nu e anhedonie, dar e a ta şi e dolofană, o altă greutate, o altă suferinţă - aici exact povestea aceea continuă, iar spre final dai de acel paragraf care îţi creează plăcere, atîta plăcere încît plăcere nu mai e cuvîntul potrivit, e despicarea plăcerii pînă în miezul ei unde se cuibăreşte esenţa, durerea, adevărul:
"Ar trebui ca după uşa fiecărui om fericit să stea cineva cu un ciocan şi să-l ciocănească tot timpul, amintindu-i astfel că, oricît ar fi el de fericit, mai devreme sau mai tîrziu viaţa îi va arăta ghearele şi se va întîmpla o nenorocire - boală, sărăcie, pierderi - şi atunci nimeni nu-l va vedea şi nu-l va auzi, aşa cum nici el astăzi nu vede şi nu aude pe alţii. Dar nu se iveşte acel cineva cu ciocanul şi, astfel, fericiţii vieţii trăiesc, micile griji de toate zilele îi ating în treacăt, aşa cum atinge vîntul frunza unui plop, şi totu-i cum nu se poate mai bine!"
Nu e anhedonie, căci cunoşti fericirea pînă la cer şi plăcerea pînă la leşin, nu, nu e anhedonie. E omul cu ciocanul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu