Dragă oraşule,
De mult m-am tot gîndit să îţi scriu o scrisoare. Şi poate că ţi-am scris, de un an de cînd te tot frămînt cu picioarele, aşa cum frămîntă pisoii carnea moale a pisicii-mamă, prin jurul sînişorilor, după lapte. Dar tu nu mi-ai răspuns cu nici un strop cald la toate aceste scrisori de-ale paşilor. Mă gîndeam să îţi scriu o scrisoare explicită despre cum şi de ce te-am frămîntat - căci se pare că n-ai înţeles - frîngîndu-mă iar şi iar sub gîndul că iată, asta e ultima primăvară, şi apoi ultima vară, şi-apoi toamnă, şi-apoi ultima iarnă, probabil ultimul anotimp împreună, aici, om şi oraş. Pe dealuri, pe la marginile tale mereu în schimbare, prin Sub Arini, peste pod şi pe lângă buturugi doar de mine ştiute şi pe lîngă curţile pitulanilor şi pe străduţele în potcoavă, dus-întors, m-am gîndit. M-am tot gîndit cum se face că doar eu te-am iubit doisprezece ani şi tu ai rămas aşa de rece mereu, un străin, dar e firesc, fiindcă tu ai un schelet minunat dar n-ai carne, nu te supăra cum nici eu nu mă supăr, nu eşti doar tu vinovat, ştiu, căci cum m-ai putea iubi tu pe mine, din ce m-ai putea iubi şi de ce, pe mine, care nu ţi-am oferit niciodată nimic? Dar eu, eu cum aş mai putea iubi un oraş fără oameni? Un decor de poveste. O duzină de ani de singurătate. Un loc minunat în care nu-ţi poţi găsi locul.
De mai bine de-un an te frămînt în plimbări de rămas-bun, fără să mă încumet să plec. În primele luni m-am opus dureros, mă legam cu înverşunare de tine, prin tot ce puteam. M-aş fi legat de tine pe viaţă. De parc, de brad, de cuib. Dar a fost de ajuns să mă duc de cîteva ori în vechiul oraş, unde-mi ziceam că nu pot, că nu mai pot, că nu vreau, că n-am nici acolo pe nimeni, ca să înţeleg că mai jale şi mai gol ca aici nu-mi poate fi nicăieri.
Dragă oraşule, mi-e frig. Şi am treabă. Treaba mea de marţian. Poate o să-ţi mai scriu în această probabil ultimă iarnă. Am senzaţia că vei fi surprins, că nu vei pricepe, că te vei arăta mirat. Iar asta, în mod straniu, ne va lega cu un firicel subţirel de emoţie. Cît să facă un poc, abia auzit, la plecare.
Vinovata ta,
V.
(Foto: V.D.N., Sibiu, decembrie 2012)
2 comentarii:
poate te iubeşte şi nu se-ncumetă să zică. [dealtfel cum să nu te iubească? :)]
m-ai făcut să-mi amintesc de dragostea mea pentru braşov, unde şi eu credeam că nunu, că nu mai am pe nimeni, dar de fapt pe mine nu mă am. de aia e totuna deocamdată unde dorm.
să ai iarnă frumoasă şi să primeşti răspunsul la scrisorică. urmele porumbeilor prin zăpadă sunt indicii, cred!
Este un oraş minunat, dar în care nu mi-am găsit niciodată locul. Străină am venit, străină o să plec. M-am luptat şi m-am luptat şi apoi am încetat să mă lupt şi am trăit doar cu fundul pe un scaun de aici, dar cu mintea şi sufletul prin alte părţi. Pînă n-a mai contat unde sînt. Atunci, de ce-aş mai sta, de ce m-aş lega? A devenit cumva complicat de simplu. Doar plimbările.
Trimiteți un comentariu