Dintre toate cărţile anului trecut - cărţile "mele", ghilimele esenţiale - care să îmi fie favorita? Cum aş putea să spun „asta”, chiar dacă simt „asta”?
Cum aş putea spune Watt, doar fiindcă Watt revine iar şi iar, cu pasaje întregi, în te miri ce momente?
Cui să i-l las pe Murphy, cel cu care am jucat şah pe canapea, cu care am zăcut în balansoar şi în azil, şi-am făcut ghiduşii pe pajişti, cu biscuiţi şi cîini cu picioare scurte, şi cu gura căruia i-am explicat Celiei că tot ceea ce facem e doar scurgere de fiinţă?
Cui să las Visul cu femei frumoase şi nu prea, şi toate spaimele că nu există mal, greaţa de pe vapor şi prăbuşirea în zori pe trotuare, în urmă lăsînd pălăvrăgeala petrecerilor? Cui să las dragostea mea imensă şi bineîneţeles că narcisistă pentru Belacqua, prieten cu o minte sclipitoare într-un corp cu beteşuguri care parcă-i al meu, fiindcă aşa l-am simţit, cu durerile lui în oasele mici ale picioarelor mele şi dorinţa nesfîrşită de-a mă troglodi, cu o pernă în cap? Sau asta era de la Murhpy? Da. Toate trei rămîn laolaltă.
Şi cui, apoi, să îi las joaca şi bucuria din O vară fără bărbaţi, cartea care-am ştiut că e mai mult decît pare chiar cînd înaintam vesel-tristă prin ea, şi care iată că mi-a adus o soră mai mare, o carte scrisă de o femeie la persoana întîi masculin, şi iarăşi sînt generaţii, şi iarăşi sînt imaginate nu doar tablouri cu surprize ţesute, dar întregi expoziţii de artă, şi filme întregi, şi păpuşi cu răni cusute pe trupurile de cîrpă.
Şi cui să i-o las pe Faina, Copila de zăpadă ale cărei mănuşi albastre s-au ivit în toiul verii în faţa blocului meu şi apoi s-au înroşit deodată în pagini, magia de dincoace de carte, şi cui durerea celor fără de copii, şi mersul chinuit pe o gheaţă translucidă sub care se văd apele negre? Cui?
Şi cui, apoi, pe DeLillo cu combinaţiile lui stranii de cuvinte şi idei, cu versuri rap şi şobolanul monedă de schimb şi mai ales cu pustiul în care timpul se expandează şi curge cu un cadru la două secunde, pe spaţii nesfîrşite, mirosind a sfîrşit?
Pe mine, la urma urmei, cui?
Bineînţeles că nu se poate alege. Pentru că frumuseţea e neîncadrabilă în categorii.
Despre bilanţuri, cu totul altfel, pe blogul din Adevărul,
La intersecţia dintre frumuseţea unei păsări şi cea a unei gravuri,
aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu