Când mergeţi să vedeţi "maimuţa", nu uitaţi pe cine aţi venit să vedeţi, de fapt. La câte nu sunt obligaţi acum scriitorii, bunule consumator din viaţa ca un supermaket! Câteva însemnări înainte de aplauzele pentru cele mai frumoase triste tumbe.
În 1972, când un editor american l-a invitat să scrie biografia lui Beckett, James Knowlson a refuzat. Motivul: Beckett însuşi i-a spus că ar prefera să n-o facă. „A sperat întotdeauna că opera, şi nu viaţa sa, va fi cea aşezată sub microscop”, arată Knowlson în Prefaţa la biografie. Da, biografie ce avea să primească acceptul autorului abia în 1989. De-a lungul a peste douăzeci de ani, Knowlson avea să se ocupe de munca lui Beckett, să scrie despre piese, să corespondeze şi să se întâlnească cu el de multe ori în fiecare an. Între timp, o primă biografie a fost scrisă de Deirdre Bair, apărută în 1978, fără acordul scriitorului (şi cu 11 ani înainte ca acesta să moară).
Când Knowlson se întâlneşte cu Beckett în 1989, scriitorul laureat cu Nobel îi spune că el ţine mult ca opera şi viaţa lui să fie tratate ca două chestiuni diferite, însă, de vreme ce altcineva ar urma, cu siguranţă, din nou, să facă o altă biografie – a se citi un alt dezastru – el s-a hotărât să coopereze cu Knowlson, satisfăcut că biograful său va fi măcar cineva care îi cunoaşte opera bine.
Aşa a apărut ceea ce se numeşte „unica biografie autorizată” a lui Beckett, intitulată „Viaţa lui Samuel Beckett”. Timp de cinci luni, au avut loc interviuri, iar Beckett a murit la şase luni după începerea muncii la carte. A dispus ca volumul să nu apară decât după moartea lui şi a soţiei.
Am putea continua vorbind despre biografia lui Vladimir Nabokov, scrisă de Brian Boyd, împărţită în „Anii ruseşti” şi „Anii americani”. Alt autor magnific care a ţinut la rigoarea liniei care delimitează viaţa personală de cea a cărţilor. Nu ne căutaţi în cărţi, spunea şi el, spunea şi Vera Nabokov. Cu cât ne veţi căuta mai mult, cu-atât mai mult nu ne veţi găsi.
Apoi, am putea scrie despre „Autobiografobia” de care mărturisea Cehov că suferă. Despre strădania lui de a ţine întotdeauna detaliile intime ale vieţii departe de ceea ce noi aveam să numim operă.
Ne încălzim ca să ajungem la tristele noastre maimuţe.
Scriitorul e făcut să scrie, nu să presteze în spectacole publice. Omul care scrie, şi care scrie imaginând, inventând, trăind prin scris vieţi paralele, construind noi lumi vii şi complet locuibile, nu va fi, de regulă, un bun vorbitor. Poate că a început să scrie tocmai din imposibilitatea de-a comunica, aşa cum ar simţi nevoia, cu alţii. Adesea va fi îngrozit de ieşirile în public. Nu va avea de ce să îşi expună trupul, un trup ca oricare, o taină cu hibe. Beckett şi-a tratat spaima cumplită de TV şi radio în şedinţe de terapie. Degeaba. Abia dacă se păstrează vreo două înregistrări cu vocea lui. Una dintre acestea îl redă citind două poeme din „Addenda” la romanul „Watt”. Pentru aceşti scriitori, cu un asemenea profil, orice ieşire publică este coşmar.
Dar, vai, la ce nu te obligă acum marketingul, bunule consumator din viaţa ca un supermaket? Scriitorul e tot mai obligat să iasă, să-şi arate obrazul, să-şi facă auzită vocea – chiar dacă el ştie că vocea asta, de fapt, n-are mai nimic de-a face cu vocea din scris. Am asistat la lansări de carte, la noi, recent, unde sălile erau pline. Public numeros, venit însă, vai, doar ca să vadă „maimuţa”. Să vadă omul. Să-i audă vocişoara. Dar vocişoara autorului e în carte şi numai în carte. Am asistat la lansări unde, deşi sălile erau pline, nu se vindeau cărţi aproape deloc. E evident că atât de adesea se vine „la văzut maimuţa”. Nu vă imaginaţi jalea „maimuţei” când vede atâta lume zgâindu-se la giumbuşlucurile sale de carne şi „uitând” la final să mai cumpere şi cartea.
Am văzut scriitori care îşi făceau harakiri în faţa unor spectatori flămânzi care plecau rând pe rând la final, cum altfel?, fără să mai cumpere şi cartea. Cerând, poate, un autograf pe un bileţel rupt dintr-o agendă. Un poet extrem de îndrăgit, cu o viaţă de povestit – dacă asta se doreşte – s-a confesat preţ de două ore la Sibiu, pentru ca la final să vândă trei cărţi. Una, două, trei. Un alt poet, tânăr şi foarte preţuit, a vândut ieri, după o ieşire care sigur trebuie să-i fi fost un calvar, o singură carte, la Iaşi. Una.
Să ne oprim aici, cu gândul la scriitorul stors de emoţie, un soi de emoţie atât de diferit de cel provocat de scrisul în sine. O jenă a exhibiţionistului de ocazie, fără înclinaţii spre exhibiţionism. O jenă a vânzătorului pus în postura de-a se vinde pe sine. Gândiţi-vă la cine este el, de fapt, chiar în clipa când face cea mai stângace tumbă. Şi cumpăraţi-i cartea. Nu mergeţi la văzut maimuţa, nu aplaudaţi tumba, dacă nu vă interesează cartea.
Acest text a apărut iniţial pe noul blog de pe adevarul.ro, disponibil public de astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu