Vacanţă la Munchen

Vacanţa mea cu miros de ceaţă s-a dus... Am stat în Augsburg la început, apoi cele mai multe zile la Munchen.

"Munchen faţă de Augsburg e cam ca Bucureştiul faţă de Sibiu?", mi-am întrebat sora. Da, foarte bună comparaţie, a fost ea de părere. Dar dacă Augsburgul, un oraş istoric, chiar seamănă cu Sibiul, în Munchen am găsit prea puţine asemănări cu capitala noastră... E un Bucureşti trecut prin cel mai dulce balsam, dacă vreţi...

Ceea ce te frapează de la bun început e amestecul de naţii: sînt asiatici peste tot - şi nu e vorba doar de turiştii japonezi, ci de localnici - apoi sînt grecii şi turcii, strînşi în grupuri mai ales pe lîngă magazinele sau restaurantele lor, şi sînt mai ales ruşii, gălăgioşii ruşi, îi recunoşti după grai şi după pulovere, după felul în care încalecă statuile pentru a se fotografia... Ah, da, şi românii, îi auzi în marile magazine ("Vezi că ştrampi sînt şi acolo!", "Hai, că mi se termină bateria!"), niciodată în librării.

Este, apoi, liniştea acestui oraş, care te primeşte cu căldură pe cel mai cumplit ger. Nimeni nu aleargă, nimeni nu strigă, deşi e un furnicar între clădirile impozante, fermecătoare în detalii.
După primele zile, cu agitaţia cumpărăturilor (în centrul Munchenului am văzut cea mai aglomerată librărie din viaţa mea, cărau oamenii tomuri de cărţi, de parcă se pregăteau să se ascundă în buncăre, la citit; un paradis pentru cunoscătorii de germană, mai puţin pentru cei de engleză sau de franceză), am găsit tihna Crăciunului în zilele cu totul-totul închis.

Am colindat pe străzi încremenite, delicios îngheţate - un buchet de flori aruncat pe trotuar, un cărucior de supermarket abandonat aiurea - şi am mers la Grădina Britanică, cu cascade îngheţate, veveriţe curioase, cîmpii albite de promoroacă şi praf fin, joggeri scoţînd aburi ca locomotivele... Pinacoteca Nouă şi cea Veche, topindu-mă de plăcere mai ales în cea nouă, în faţa picturilor lui Klimt. Ce nu o să surprindă nici o reproducere vreodată, şi nici cea mai bună fotografie, e transparenţa sidefie a straturilor de dantelă a rochiei lui Margaret Stonborough-Wittgenstein, unde am simţit cum privirea îmi trece prin strat după strat, încît te temi că vei ajunge la carne...

Apoi la Aqua Life, sub bolţi de apă, între peşti coloraţi, zîmbindu-i pisicii de mare la fel ca şi băieţelului japonez îngenuncheat la marginea bazinului. Şi la zoo, ruşinată de privirea urangutanului dominant, of, ce drept aveam eu să stau cu camera foto în mînă, de partea astălaltă? Şi amestecul de inocenţă şi sălbăticie, din puiul de jaguar sfîşiind iepurele alb, sub limba uriaşă a mamei lingîndu-i ceafa zbîrlită de plăcere....
Şi patinoarul, cu copiii chiuind, sprijiniţi de ursuleţi ajutători!... Şi lacul îngheţat de la Centrul Olimpic, cu turnul împungînd ceaţa. Şi raţele sălbatice, convertite în unele domestice graţie pungilor cu felii de pîine...

Mă opresc, încerc să las pozele să vorbească. Era linişte, atîta linişte acolo.