Orchestra portocalie

(fragment)

Fiecărei întâmplări îi este dat să rămână înscrisă, în memoria celor ce o trăiesc, sub cupola atotcuprinzătoare a unui sunet anume, a unui miros, a unei culori. Orice gest, orice cuvânt, orice alt detaliu va fi regăsit numai invocând acel unic semn, mica etichetă a întâmplării arhivate în memoria noastră emoţională.
Această zi ne-o vom aminti impregnată de aroma piersicilor rostogolindu-se ca nişte bile de biliard, turtind cu zemoasele lor trupuri iarba înaltă, pe-ale cărei vârfuri obraznice se sprijinea, făcând valuri moi, pledul galben. Darianei îi va fi uşor să invoce mirosul seară de seară, căci acesta va rămâne îmbibat în ţesătura cu care ea îşi va acoperi patul. Cu nasul afundat în pledul dăruit de el, cu ochii ţintind peretele întunecat, îşi va aminti întocmai cum piciorul lui a lovit coşul de răchită din colţ, făcând piersicile să invadeze voioase terenul de joacă. Sub cupola acestei arome, Dariana îşi va regăsi propria uimire, şi-şi va muşca buza de jos amintindu-şi cum trupul bărbatului drag se ridicase deasupră-i, cu mâinile proptite de-o parte şi de alta a umerilor ei înguşti şi îngustaţi de ruşine, şi umbra lui crescând, acoperind petecul de cer pentru ca ne-ntâmplatele să se-ntâmple în beznă, aşa cum ea se rugase. Alături de ei, bicicletele culcate pe-o parte, cu roţile ridicate în sus precum copitele unor animale istovite, şi, mai devreme, paşii lor înaintând în pădure, căutând locul bun şi lăsând mult în spate cărarea pietruită şi, şi mai în urmă, oftatul lui, ce-i ridicase uşor bluza de pe piept, umflând pânza subţire ca pe o piele uscată, acolo, la popasul de la buturuga pe care se-odihniseră câteva minute, unde el se sufocase dintr-o dată, ameţise, ceva se-ntâmplase, şi-i spusese “Hai!” ridicându-se brusc şi trăgând-o de mână, iar ea nu ştiuse încotro, înainte sau înapoi, căci îi surprinsese clătinarea, ezitarea, tremurul, dar nu le înţelesese, şi atunci îşi dăduse seama că e în pădure cu un străin.
Şi, mai devreme, bucuria revederii fără apăsarea urmării, cea care avea să vină abia puţin mai târziu, când îşi conduceau bicicletele ca pe văcuţe, ţinându-le de coarne şi mergând pe jos cu grijă, să nu se lovească de pedalele ce se învârteau în gol, iar ea privise cu coada ochiului la imaginea lui reflectată într-o vitrină, întrebându-se oare cum arată trupul lui fără haine şi imediat certându-se pentru acest gând, fără a-şi desprinde însă ochii de la cuta aceea, şi apoi repetându-şi că e totuşi normal să facă asta, căci foarte curând va fi în braţele lui. Şi joaca-joacă din stradă, mai devreme, când mâna lui îi plesnise fundul ca pe-al unei fetiţe obraznice, acolo, la semafor, şi privirea lui fugară, numai o clipă înainte, cercetând împrejurimile pentru a se asigura că nu e văzut, şi şaua fierbinte, şi ea pedalând gâfâind, adulmecându-i urma ca un câine credincios, ţinând supusă calea bicicletei lui albastre, tăind amândoi marginea oraşului în acelaşi loc, ca şi când ar fi crestat un inel, el deschizând drumul, ea urmându-l, deşi poate că fusese invers, chiar invers, ea fusese capul nebuniilor şi el o urmase, lăsând în urmă blocurile şi asfaltul încins, îndreptându-se spre răcoarea pădurii, la picnicul premeditat al tuturor poftelor, unde putea să se întâmple orice sau nimic şi, mai devreme de-atât, cel mai devreme de devreme posibil, în cea dintâi clipă când îl văzuse, aşteptând-o la umbra unui paltin pietros, în intersecţie, proptit de ghidon, sorbind o cafea dintr-un pahar de plastic, şi degetele lui ţinând marginea paharului, şi sprâncenele lui ciufulite, şi iar mâinile lui – exact cum şi le amintea, drepte, osoase, albe - şi ezitările ei, şi încă…
Toate acestea, învăluite în lumina verzuie a pădurii, toate vor fi desigur arhivate cu sfinţenie, preţioase comori, însă mirosul de piersici descătuşat din coşul răsturnat, în momentul graţioasei rostogoliri, aceasta va fi pecetea de taină a după-amiezei lor, a întâlnirii mult aşteptate, unde promisiunile aveau să se împlinească…