Acum vreo luna, pe cind tastam automat supratitlul unui articol, un deget a alunecat putin mai la dreapta. Si am ramas un timp privind rezultatul: „Sibiu 2008”.
De mii de ori am tot spus „Sibiu 2007”, „Sibiu 2007”, dar pentru fiecare dintre noi anul acesta, ca o pasare fantastica, a avut o alta culoare. O colega a adunat autografe de la toate marile vedete. Altii au colectionat fotografii. Scriind o retrospectiva a anului cultural, m-am pomenit navigind din nou prin folderele durdulii alcatuite constiincios, însa fara pretentii de valoare. Si am zimbit: uitasem de Armand Assante, uitasem de Franco Nero, uitasem de atitia, desi statusem fata în fata, îndraznisem si-o întrebare...
Nu-l uitasem, nu-l uit însa pe Venedikt Erofeev, sezind în scaunul lui din bucatarie, cu sticla de coniac de pe pervaz filtrind artistic lumina, în locul unde nu se scutura iasomia...
Nu uit fiorul din holul salii Thalia, dat nu de peretele rece de care ma sprijineam ascultindu-l pe Knut Odegard, poetul norvegian, recitind „Cind vom îmbatrini, draga mea, si vor veni ciorile sa ne ia...”
Nu uit tabloul cu motani lenesi, tolaniti pe marginea piscinei, între vaze largi cu flori vesel colorate, „Qu’il este doux de ne rien faire…”, al Yolandei Salmon Duval, la o expozitie de arta naiva, naiva, asa de dulce naiva...
Pe Ion Muresan recitind în picioare din poeziile lui Iustin Panta, si pe femeia cu ochi înlacrimati privindu-l, sprijinita de soba, nu-i uit.
Nici mina barbatului cu par alb si lung, rotindu-se haotic în fata unei picturi labirintice, de Vasarely, drag nebun nelipsit de la vernisaje, si eu, alta nebuna iubindu-i prezenta si bucuria autentica, între atitea cravate...
Apoi, suvita lui Zholdak agitindu-se ca o aripa, limba rusa ca o esarfa de matase, si Vladimir Ziva dirijind Rahmaninov si icnind, si contesa vieneza în blugi, întocmai ca mine, ca tine...
Nu uit, n-o sa uit parul Soniei, adineaori unduindu-se-n ape spre podeaua scenei, acum prins sub puloverul albastru lung ca o zi de post, imediat dupa ce Elena Andreevna îi spune „Ai un par minunat!”, cind fata ar fi sperat sa auda „Dar esti frumoasa!”.
N-o uit pe Sonia spunind „Ce sa-i faci, trebuie sa traiesti!...” si ploaia picurind la nesfirsit, noaptea, pe o scena.
Pasarea mea fantastica, da-mi voie sa te colorez astfel. Ne vom odihni impreuna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu