27 februarie 2018

Înecată

Ieri a fost oribil. Azi am reușit să merg mult, am stat cu orele prin parc, am vânat cintezoi, pițigoi, porumbei, mesteceni, copaci cu trunchiuri spiralate îmbrăcate-n zăpadă, am făcut multe fotografii, am plimbat pe alei aparatul ferit sub fular. Tânjeam după zilele astea libere și dacă nu mă plimb sunt ca un câine turbat, nu-mi vine nici o idee, sunt înecată în cartea tradusă, după trei luni n-a mai rămas nici urmă de mine în mine. Poza mea favorită e cea de la mesteceni, îți vine să scrii ceva nou doar ca s-o poți face copertă cândva. Dar mi-a plăcut și întâlnirea cu mierla. Pentru că nu s-a speriat, m-a simțit obosită.


(Foto: VDN)

13 februarie 2018

Stăpânii

La Icoanei, un câine mic s-a oprit ca să ia în bot un băț mare, avea un ochi albastru și unul căprui, semănăm, i-am zis obosită, amândoi ne-am întins un pic mai mult decât putem duce, stai liniștită, mi-a zis cuțălăul, o să ne aibă în pază stăpânii. A pornit cu craca lui mai departe, reglându-și pasul din mers pe melodia doar de el auzită, eu m-am dus la piață după brânză și flori, ocolind un spital. Acasă, cu cinci flori s-a făcut primăvară. Aproape de capătul unei traduceri lungi, amușin poveștile mele, de-aș mai putea ajunge la ele.

11 februarie 2018

„Fetiță”

Dacă am ști de la început ce rău ne fac maratoanele astea, poate că ne-am opri, nu la început, undeva pe parcurs, dar unde să te oprești, dar cum să te oprești, parcă ai fi un amărât de-al lui Beckett pe drum, cu un ciucuraș din copac gâdilându-te-n creștet când treci pe sub el - și tu întorcându-te un pic ca să îi simți din nou mângâierea, și apoi din nou înainte. Înainte.
„Fetiță, e rău.” „Fetiță, e foarte rău.”
Livrarea cu blândețe a sentinței.
Pe coridoare, pașii târșâiți ai femeilor.
Cinci, zece, cincisprezece minute de tristețe atroce, apoi cauți să te scuturi, să faci ce e de făcut, de trăit în cumințenie și liniște, nu vrei să semeni cu nimeni, nu vrei să afișezi, nu vrei să mărturisești, nu vrei să scrii poezii despre asta, nu vrei să ceri ajutor în afară, nu vrei compătimire, nu vrei altă mângâiere decât pe cea trecătoare, a ochelarilor verzi din copac pe creștetul tău - dar e iarnă.

(...)

8 februarie 2018

A apărut „Sylvie și Bruno”

Astăzi a apărut Sylvie și Bruno, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat anul trecut, la capitolul Traduceri.
Cu ilustrațiile originale. 280 de pagini. Aproape 500 de versuri presărate prin poveste, un capitol întreg scris în versuri cu ritm și rimă, o poveste minunată.
Cartea e tradusă în premieră în limba română și apare în colecția Polirom Junior, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.



„Romanul Sylvie şi Bruno împleteşte două poveşti: una se derulează în lumea reală, iar cealaltă într-un tărîm de vis. Fermecător şi doldora de momente fanteziste, poezie şi jocuri de cuvinte, el descrie aventurile bizare ale fraţilor Sylvie şi Bruno în Ţara Basmelor. La graniţa dintre realitate şi vis se naşte o poveste originală, care nu se aseamănă cu nimic – nici măcar cu Alice în Ţara Minunilor. Sylvie şi Bruno, cel din urmă roman al lui Lewis Carroll, publicat pentru prima oară în 1889, îi poate bucura deopotrivă pe copii şi pe adulţi.”


Despre carte, pe site-ul Editurii Polirom, aici.

6 februarie 2018

Azi


Era o astfel de zi.

Azi, două luni de când lucrez la S.W.
Dureri noi care acoperă dureri vechi și care dispar ca să reapară durerile vechi. E nevoie de-un Watt ca să ți le scrie, cu combinații și permutări amuzante.
Amărăciunea, o pătură. Confortul. O mângâiere. Pentru a nu te uita; tu pe tine.
Imposibilitatea întrezăririi unei povești când traduci cărți foarte lungi.
Amânarea. Suspendarea.

3 februarie 2018

Iarna asta

Cântă mierlele pe sârmă de la cinci dimineața, cum fac doar primăvara, pajiștile din Cișmigiu s-au îngălbenit, deja pline de flori, peste tot s-au ivit scufii de narcise, doar noi cu cojoace de spaime și oboseală în cârcă. Și parcă ni s-a furat un întreg anotimp, încă un dar otrăvit. La capătul iernii trecute, m-am oprit la rond, lângă brazi, și-am apăsat ușurel cu talpa pe un petic de zăpadă ca pe o pedală, poate e ultima oară, am zis, eram obosită, zăpada era curată și groasă și-un soare puternic ne gâdila pe toți cu un zâmbet cam sadic, tot prea devreme. Traduc o carte frumoasă, sunt toată iarna a ei. Dar unde e iarna?

***

Care era probabilitatea ca, după ce-am scris o carte cu un soi de poveste de dragoste între o fată și-o creatură bizară cum este bătrânul Isidor, să traduc o poveste de dragoste între o fată și o creatură bizară, și cei doi să-și vorbească prin semne, pe litere, pe cuvinte, și ea să se ducă la magazin, după ce îl răpește și-l aduce acasă, pentru a-i cumpăra, beată de fericire, carne și ouă? Pământul e rotund; chiar dacă nu seamănă deloc, cărțile scrise și cele traduse se întâlnesc magic în camera mea și fac clic.

2 februarie 2018

Observator Lyceum

Despre întâlnirea Observator Lyceum de săptămâna trecută, în numărul actual al revistei Observator cultural, aici.