31 decembrie 2017

Ultima dimineață din an

La cinci fără ceva dimineața, m-a trezit o lună aurie imensă, reflectată în oglinzi. M-am ridicat, am stat la fereastră, sprijinită de pervaz, să o văd cum apune. A coborât, tot mai portocalie, mai roșie, a întâlnit fâșiile de nori, a dispărut pentru câteva clipe, hașurată din ce în ce mai gros, apoi a reapărut, un hohot bizar, era de parcă răsărea la apus. Apoi au apărut măturătorii în stradă, doi câte doi, mai portocalii decât luna fără ca ei să o știe, a trecut primul autobuz către gară, a pufnit, nimeni pe scaune, luminile albe, și-apoi a bătut clopotul din turnul cu ceas al bisericii, o singură dată. Cinci și un sfert. Luna dispăruse de tot, mi-era foarte frig. Am încercat să adorm, n-am mai putut, o vreme am ascultat ceasul meu cuibărită sub plapumă. Cafea și lumină, agendă, cuvinte, pixuri colorate și flori, calendarul care își trăiește ultima pagină. E ultima dimineață din an și nu vreau să o dorm. Așa e un an, nu ăsta, oricare, clipă cu clipă, uneori ceva apune la răsărit și răsare la apus. Tic, tac, tic, tac. Mă gândesc la tot ce-a fost dureros, la tot ce nu se poate uita, la tot ce nu se poate rosti, și prin urmare la ceea ce știu că e prețios și rămâne. Și mă forțez să mă gândesc la ce a fost bun, la tot ce se poate rosti, și rostim, în suprafețe alunecoase și plane. De-am fi păziți de rele tot anul.

La mulți ani!

29 decembrie 2017

2017 în cărți


La sfârșitul anului trecut, notam în jurnal: „Pentru 2017: Să termin de tradus Life și apoi Muza - iar după aceea să scriu. Să încep o poveste. Să răstorn balanța. Să dau deoparte traducătoarea de pe mine.”
Iată anul dus.

Un roman scris și publicat - povestea verii lui Isidor, surprinzătoare propunerea, publicarea, turneul prin țară, întâlnirile cu publicul. Primul tiraj, de două mii de exemplare, epuizat într-un anotimp. Tiraje noi și pentru O vară cu Isidor, și pentru Spre văi de jad și sălbăție.

Șapte traduceri publicate (aproape 2.400 de pagini) - multe lucrate anul trecut, o parte anul ăsta. Alte două traduceri se reportează pentru la anul. Cartea pe care am tradus-o în vara asta, și care încă nu-i publicată, este una dintre cele la care țin cel mai mult din tot ce-am lucrat în acești zece ani. Sute de versuri cu ritm și rimă traduse cu o plăcere fantastică - aș putea trăi o viață așa.

Două prezențe în volume colective, cu o povestire inedită și un fragment de roman.

Scrisul a mers bine, deși e tot mai greu să-ți găsești liniștea pe un fundal atât de agitat și agresiv, e nevoie de eforturi din ce în ce mai mari ca să îți poți face treaba. Recunosc că eforturile astea mie-mi priesc oarecum, așa cum îți priește o boală: îmi amintesc constant ce am de făcut.

Rezidența FILIT a însemnat un start, cam zbuciumat, pentru o nouă poveste; au urmat niște luni destul de interesante.
Pentru Spre văi de jad și sălbăție, două nominalizări: la Premiul de proză al Ziarului de Iași și la Premiul liceenilor la FILIT; și Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu.
Premiul pentru Traducere al revistei Observator cultural.

Cred că un an nu este bun sau rău cu noi, noi suntem buni sau răi cu timpul și cu toate celelalte ale noastre.
Sunt recunoscătoare. Toate-s încă bune la capătul unui an care începuse infernal.

27 decembrie 2017

Floarea fără floare


Am cumpărat acum o vreme o orhidee mică și jumulită, dintr-acelea date pe mai nimic - doar că nu le-aruncă florăresele-n stradă după ce rămân fără flori. Îmi amintesc că eram într-o perioadă în care și eu rămăsesem fără ceva, fără carte, o predasem, o publicasem, era gol aici, și m-a impresionat floarea asta fără floare. A urmat o întreagă poveste, cu răbdare, cu accidente, cu păcăleli, cu o tijă lungă din care, în loc să iasă boboci, cum te-ai fi așteptat, a apărut un pui verde. Au trecut luni de zile și eu tot nu știam ce fel de flori o să facă. N-aveam nici cea mai mică idee, ce culoare, ce formă. Acum orhideea are un pui și unsprezece boboci. De Crăciun, odată cu crăciunița, i s-a deschis prima floare, mică și nespus de delicată. O presez aici.

21 decembrie 2017

„O vară cu Isidor” - tiraj nou

Apărută în vară, cu un tiraj dublu decât cel cu care eram obișnuită la cărțile publicate ca autor român la Polirom - și asta datorită faptului că aparține unei colecții de literatură universală, unde lucrurile stau diferit - O vară cu Isidor s-a epuizat la începutul iernii. Zilele acestea, un nou tiraj, tot măricel, a apărut în librării.
Dincolo de cifre, eu o să spun că Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, EgoProză, 2016) și O vară cu Isidor (Polirom Junior, 2017), ambele epuizate și aflate acum la al doilea tiraj, fac din mine un autor fericit. Mulțumesc editurii și cititorilor mici și mari.

16 decembrie 2017

Un trandafir pentru rege

I-am văzut pentru prima oară pe Regele Mihai și Regina Ana acum douăzeci de ani, în 1997, la slujba de Înviere de la catedrala din Timișoara, unde am mers cu părinții și cu sora mea și ne-am bucurat să putem sta atât de aproape de ei. Erau senini, zâmbitori. În vara următoare am avut onoarea să mă număr, ca jurnalist, printre cei care au participat la primirea regelui la Pitești, o întâlnire oficială și emoționantă, în cerc restrâns.
Ultima întâlnire a fost cea de acum. Miercuri seara, într-o zonă neaglomerată de pe Calea Victoriei, m-am închinat la trecerea lentă a celor două mașini, cea cu coroana regală și cea purtând trupul regelui acoperit cu drapel. Era chiar înainte de intrarea în Palat. În clipa aceea, în liniștea deplină, pe trotuarul întunecat, privind coroana luminată plutind lin în seara de iarnă, m-am simțit singură cu regele cel singur. Astăzi l-am însoțit și eu cu tristețe pe ultimul drum, de la Palatul Regal spre Patriarhie, alături de miile de oameni, într-o zi încărcată de emoție, într-un București mai plin ca niciodată de lacrimi și flori.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Regele Mihai!

9 decembrie 2017

10 ani - Despre traduceri și frumusețea de neposedat


Acum zece ani, într-o lună decembrie care sigur n-a fost așa de caldă ca asta, am început să traduc.
Stăteam în pat și citeam, era capătul unui an agitat - cel în care Sibiul fusese Capitală Culturală Europeană și agendele jurnaliștilor plângeau îngrozitor de suprasolicitate, văzusem sute de spectacole și avusesem parte de întâmplări și întâlniri cu artiști minunate, cum nu ai șansa altfel într-o viață, scrisesem mii de texte, lucram la trei publicații, un cotidian național, un săptămânal de cultură și-un bilunar local, iar acum mă odihneam prin te miri ce minune, citeam Ochiul lui Nabokov, când pur și simplu mi-a căzut mărul ăsta în cap. Că vreau să traduc cartea pe care o aveam în brațe. Cuibărită pe canapeaua mea portocalie, sub lumina veiozei, m-am îndrăgostit de o pagină. De un pasaj despre frumusețea de neposedat. Iarna aceea a fost început și sfârșit.

Am tradus toată iarna, deși era o carte scurtă, de o sută de pagini, și ascundeam ca pe-o boală noua mea îndeletnicire, de care nu mă simțeam demnă, pe care nu eram deloc sigură. Voiam să văd dacă pot. Traduceam pe biroul meu mic, cu dicționarul pe-un scăunel, împingând la o parte agenda și telefonul care mă terorizaseră tot anul - fără să știu cât de departe le împing, de fapt. Cu un gest atât de simplu, totul s-a schimbat. Nu pe loc.
Când am terminat, am recitit iar și iar, și-n cele din urmă am întrebat la Editura Polirom dacă nu cumva au nevoie de cartea asta. Speram să nu o fi tradus altcineva între timp. Citisem, desigur, tot ce se tradusese din Nabokov. Și tot ce reușeam să îmi cumpăr în original. Despre cărțile astea scriam pătimașă pe un blog, la Suplimentul de cultură. A mai durat, abia către capătul anului Polirom a pornit seria de autor Vladimir Nabokov și, ce noroc fantastic, a intrat și cartea tradusă de mine în planul lor. Au urmat imediat altele, Disperare, Rege, damă valet... Dar altceva îmi amintesc azi. Ceva ce n-am povestit nimănui niciodată.

În vara următoare, am avut un drum prin București. Venisem să semnez un contract la Cartea românească, pentru al doilea volum de proză scurtă al meu, Orchestra portocalie. M-am cazat într-un apartament oferit în regim hotelier, ales la întâmplare pe internet. Ce surprinsă am fost să văd că apartamentul ăsta din centrul Bucureștiului era ușă în ușă cu sediul Editurii Polirom! Habar nu avusesem unde are sediu editura, nu-mi venea să cred nici acum că acolo, în apartamentul acela, se fac cărțile. Intram și ieșeam din casă întrebându-mă dacă să nu bat la ușă, să nu spun bună ziua, nu vă supărați, sunt nimeni și v-am trimis o carte tradusă, aș vrea să vă întreb... Ce să întreb? Și de ce? Cărțile au o soartă a lor, eu cred foarte tare în asta. Așa că am lăsat soarta să își vadă de treabă. N-am bătut la ușă, n-am întrebat nimic, n-am tulburat nici o apă. Însă exact a doua zi după ce m-am întors acasă, la Sibiu, am primit un e-mail. Bogdan-Alexandru Stănescu mă întreba de cartea tradusă - o mai am, vreau să o public acolo? În noiembrie, la Gaudeamus, o lansam împreună, și mărturisesc acum că a fost o seară ireală, una dintre cele mai fericite din viața mea. Îmi amintesc, dincolo de lansare, lumina din camera de hotel, cartea proaspătă, cu coperți maronii, ca o cutie de bomboane, celofanul rupt, paginile răsfoite, semnul alb de mătase, căutarea acelui pasaj de la care a pornit totul. Un pasaj despre frumusețea de neposedat.

...așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.

N-aș îndemna pe nimeni să înceapă să traducă așa, fără să știe cine deține drepturile, cine poate publica o carte, dacă n-a tradus-o deja altcineva înainte și așa mai departe. Dar pentru mine așa a fost - o îndrăgostire subită. Și nici un plan, și nici un prieten, și nici o altă bătaie la ușă.

S-au schimbat multe de atunci.
S-au adunat treizeci și ceva de cărți traduse și zece scrise. Peste opt mii de pagini traduse, din care vreo două mii șapte sute din Nabokov. Treisprezece milioane de semne și-un strop, în total.
Telefoanele tac, agende încă mai folosesc.
Izolarea instalată lent și tot mai temeinic în anii care-au urmat, fiindcă puțini mai sunt dispuși să te-accepte, cu atâtea tăceri, cu atâtea absențe.
Dar mulțumesc cerului pentru seara aceea de decembrie - și șansa unei întâlniri esențiale și-a unei prietenii ulterioare -, seară care a schimbat totul într-un moment în care nu plănuiam să se schimbe nimic, mă credeam mulțumită. Schimbasem deja, de două ori, radical. Lăsasem în urmă și meseria mea inițială, și munca în redacția cotidianului unde-am văzut de-a lungul unor ani interminabili și crunți toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată, primul mort dezgolit, tânăr, cu cusătura în Y pe piept, violurile, sinuciderile, crimele, măgăriile politicienilor, editorialele mai muritoare ca apa de ploaie - și totuși, un loc unde-am învățat multe, despre scris, despre oameni, despre viețile noastre fragile.
De-acum nu mai vreau să schimb nimic niciodată. Atât de ponegrita meserie de traducător, despre care prea superficial se vorbește mai ales de pe margini, nu e o meserie nici când ia șapte piei de pe tine. E pur și simplu frumusețe. Din aceea de neposedat. Ca frumusețea norilor zdrențuiți la apus, ca mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate.

30 noiembrie 2017

Răbdare, răbdare

E jumătate de zi liberă și aici, iz de capăt de an, deși de luni mă avânt într-o treabă nou-nouță din care o să ies primăvara. Din una-n alta, îndemnată de atâta lumină argintie, m-am apucat să văd care-s cărțile și traducerile mele apărute în 2017, am scos din rafturi și am scos din dulapuri, s-a umplut biroul. Am încercat să le pun în teanc și să le răsfir, să le pozez cumva, nu stăteau, sunt și obsedată de ordine, de categorii, cădeau, nu se potriveau... Le-am pozat, mă întreb dacă o să arăt fotografia sau o s-o țin pentru mine, pentru când o să fie chiar capăt. Dincolo de ce-am scris, par atât de multe traduceri, iar imaginea-i falsă, de fapt n-am tradus decât două cărți (cărțoaie) și-o cărticea anul ăsta, nu pe toate din turn (cele mai multe-s lucrate anul trecut), una a apărut, alta nu - iar aceasta din urmă este cel mai frumos lucru pe care l-am făcut anul ăsta, cel la care țin cel mai mult, ceva prețios, dificil și bizar, pitit deocamdată într-un catalog al editurii, cu mențiunea „În curs de apariție”. E un decalaj mare, o distanță lungă de la munca noastră până în momentul apariției, suflă peste toate un dragon, șuieră pișicher, șșș, răbdare, răbdare.

29 noiembrie 2017

Final de toamnă


Final de toamnă blândă-n Cișmigiu.

Să nu uit lunile astea în care m-am oprit din tradus, în care am scris sau m-am chinuit îngrozită că nu pot să scriu cum și cât mi-aș dori, în care prea mult a trebuit să ies și să vorbesc. Dar rămân trei luni perfect decupate.

(Foto VDN)

25 noiembrie 2017

„Căprioara”

„Căprioara”, povestirea mea din volumul colectiv „Cel mai mult și mai mult”, de la Editura Arthur, lansat astăzi la Târgul Gaudeamus.
17 autori. Ilustrații de Dan Ungureanu.


23 noiembrie 2017

Isidor & Istodor

Ce-i un copil?
- Eu sunt un copil. Ceea ce-am fost odată rămânem pe viață.

Care-s cărțile pentru copii care-ți plac? De ce?
- Cărțile de citit! Cărțile dense, cu text mult, care pot fi lipsite complet de ilustrații. Cărțile care pot fi citite oricând cu plăcere și de un adult. De fapt, chiar de asta am scris „O vară cu Isidor”. La propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie pentru colecția Polirom Junior, asta a cântărit cel mai greu: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit, nu de frunzărit. Pentru mine asta însemna carte adevărată când eram mică, o poveste densă, cu care să-mi petrec multe zile. Nu mă tentează cărțile cu puțin text și multe ilustrații. Nu mă tentează nici cărțile unde autorul se prostește și-și țuguiază buzele când vorbește cu copiii, ciupindu-i de obraji. De asta m-am ferit foarte tare. Îmi plac cărțile lui Michael Ende, E. B. White. Îmi place să știu că atunci când lui Cehov i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, el le-a dat „Kaștanka” și le-a zis că el consideră că și copiii trebuie să citească ce citesc și adulții. Cățelușa lui roșcată a apărut pe coperta antologiei.

De ce Isidor?
- Ca să rimeze cu „dor” și „condor”. Și să fie nemaiauzit și nemaivăzut pe la noi, venit de peste ocean, din casa lui cu Munții D’Or. De ce condor? Pentru că n-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.

Totul e chestie de avânt in viață? Să ai loc să-ți iei zborul?
- Nu m-am gândit la asta când am scris povestea lui Isidor. Isidor nu zboară nici odată ieșit din cușcă, nici mai târziu, când are destul loc de unde să se lanseze. Are nevoie de cu totul altceva decât un pervaz de cameră la etajul șapte al unui bloc din București și-o fetiță care-i zice grăbită: „Hai, hai!”. Să vedem. Totul a pornit de la o povestire scrisă pentru antologia „Uite cine vorbește”, de la Editura Arthur. Atunci am ales să fiu un condor în cușcă la Zoo, impresionată de imaginea asta: cea mai longevivă pasăre din lume, cu cea mai mare deschidere a aripilor, închisă pe viață într-o cușcă. Condorul, cu trei metri de aripi, cu 50 de ani speranța de viață. I-am scris visul, cel în versuri din miezul povestirii, iar povestirea asta a devenit apoi capitolul trei din roman. Este o poveste despre captivitate și vis, înainte de toate. Pentru roman, i-am inventat lui Isidor o salvatoare, pe Serena. O fetiță curajoasă, care să-l ajute pe păsăroiul bătrân – dar care e ca un copil pe lângă copila asta descurcăreață. Am vrut să scriu o poveste frumoasă, atât, care să bucure cititorul. Și cred că este despre frumusețe, prietenie, libertate și forța viselor noastre. Fără morală, fără teze. E o carte înțesată de întrebări. M-am bucurat să văd ce bine au ajuns la copii.

Un interviu de Eugen Istodor, publicat ieri în ziarul târgului de carte Gaudeamus.

17 noiembrie 2017

„Cel mai mult și mai mult” și „Alte 10.000 de semne”

Un volum colectiv și o antologie stau să apară zilele acestea, vor fi lansate la Târgul Gaudeamus.

În „Cel mai mult și mai mult”, de la Editura Arthur, semnează 17 autori. Eu am o povestire inedită, scrisă anume pentru acest volum, se numește Căprioara și e scrisă toamna trecută - e cu mesteceni, prima ninsoare și o căprioară pe care o bănuiesc verișoară de-a doua cu Isidor. Povestirea e scrisă înaintea romanului, e tot despre libertate și prietenia dintre un om și-un animal sălbatic, e destinată celor mai mari dintre copii sau celor mai fragili dintre adulți, se poate încadra la categoria „povestiri cu ochi umezi”.


„Alte 10.000 de semne” este antologia bilingvă alcătuită de Alina Purcaru, apare la editura ICR, reunește câte 10 mii de semne alese de 21 de prozatori români - paginile lor preferate, din tot ce au scris. Eu am ales Omul care are acasă un canar, din Spre văi de jad și sălbăție. Textele sunt traduse în spaniolă și sunt însoțite de mini-interviuri și portrete ale scriitorilor.

12 noiembrie 2017

„O vară cu Isidor” la Radio România Cultural


Vineri seara, am mers la emisiunea „Timpul prezent în literatură”, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural, cu „O vară cu Isidor” și caietul cărții.
Emisiunea, de o jumătate de oră, poate fi ascultată aici.

9 noiembrie 2017

Interviu în LaPunkt

În fond, ce este scrisul? – o alternativă, un fel de lume paralelă, o tentație evazionistă către alte dimensiuni, o refulare, un act intim, un exercițiu de mărturisire, o nevoie ascunsă, un orgoliu de a încerca să decupezi un timp numai al tău?

– Din nou, cu fiecare carte e altfel. Eu simt nevoia să spun povești. Să creez niște lumi. Să mă joc acolo cu personajele mele, și printre ele, cu mine însămi. E viață amplificată, din care ies obosită, cam așa cum ies și actorii din roluri sau copiii din joc. Iar jocul, să nu uităm, e o treabă atât de serioasă! Acum, dacă aș zice că e și-o fugă de moarte, sau mai degrabă o concentrare de viață aici, într-un timp dilatat după cât ne stă în puteri, probabil că s-ar auzi de ici și de colo un hohot de râs. Dar o zic. Măcar pentru aceia care știu exact despre ce-i vorba, fiindcă și ei simt la fel. Ce e scrisul? Ce e scrisul. Dacă ar fi ușor de definit, poate că nu am mai scrie. Eu în scris găsesc, pur și simplu, plăcere. Cum, dacă tocmai am vorbit de oboseală? Simplu. Gândiți-vă din câte alte plăceri nu ieșim transpirați, extenuați. Eu sunt fericită când scriu. E atât de simplu: sunt fericită când scriu. Publicarea, cu expunere, lansări, baluri și balauri, piruete și tot ce mai aduce ea, e cu totul altă poveste.

„Singura teamă actuală ar fi aceea că după fiecare carte, întotdeauna, mi se pare că n-o să mai scriu niciodată nimic.” Din ce pornește teama aceasta?


– E cel mai firesc lucru din lume. Când se termină o carte, se termină o lume. Ce poți să mai întrevezi după sfârșitul lumii?

Un interviu amplu în revista LaPunkt, acordat Simonei Preda, căreia îi mulțumesc. Poate fi citit aici.

5 noiembrie 2017

„Unde nu e nimic”

Agresivitatea verbală, a celor care ridică din umeri, „dar ce-am făcut? doar am zis!”, agitația enormă în jurul nimicului, exagerările stânjenitoare, valurile, proiectarea propriilor toane asupra celor din jur, bănuiți de toate relele lumii, furtuna asupra grădinarului care lucra liniștit aplecat pe un rond. Câteva delicii, de înfruntat când ți-e lumea mai dragă.
Îmi cultiv cu atenție, de mulți ani, grădinița. Din copilărie am detestat mare parte din cele înșirate mai sus. M-am ascuns între tufe și ierburi, pe sub pături și în cotloane de umbre, ca să mă țin departe de ele - m-am jucat cu ierburile, am crescut cu umbrele. M-am simțit străină de oameni altfel foarte apropiați. M-am îngrozit față în față cu atâta singurătate - dar nu era nimic de făcut, eu eram diferită. Am pornit în direcții care păreau împotriva curentului. Am trăit mereu mai mult singură. A fost o alegere. Alături am avut întotdeauna oameni puțini sau deloc.
Caut foarte rar companie, deși tânjesc după ea. Nu-mi amintesc când am spus ultima oară cuiva hai cu mine.
Dar mi s-a întâmplat, mai ales în ultima vreme, să fiu căutată cu insistență și apoi alungată exact pentru ceea ce sunt. Ponegrită oribil. Prea nu era credibil. Prea nu se putea. Singurătatea? Ce știi tu de singurătate? De ce scrii de ea? Cum îți permiți? De ce nu-mi distribui mai bine mie iepurașii? De ce nu-i salvezi din păduri și nu-i duci în grădini zoologice? (Cineva care turuia despre sine și nu știa nimic despre mine.) Scrisul? O prostie! Ce dacă așa ne-am cunoscut, ce dacă așa ți-am intrat în casă, în viață. Ce știi tu despre viață? Ce ai trăit tu, stând așa la biroul ăla al tău? Îți ratezi însăși viața! De ce nu sari cu parașuta, ca mine? Viața e scurtă, viața e frumoasă, dă-le naibii de cărți, dacă nu sari cu parașuta nu e nimic de capul tău, ascultă la mine! (Cineva cu mai mult de zece ani mai tânăr ca mine.) Și nu uita să-mi dai like la poze - mă străduiesc să fotografiez ca tine, mă las în genunchi și pozez floriceaua minusculă, dar aplic și-un filtru gros de culoare, fiindcă viața-i frumoasă, mai frumoasă ca realitatea în sine! (Același.) Sinceritatea? Ce sinceritate? Sinceritatea nu există! Minciuna, iubire! Minciuna e parte din viață. Și din dragoste, și din tine. Vrei să spui că din tine? Nu, adică din tine. (Cineva în care îmi pusesem toată încrederea.)
Învățați-mă, arătați-mi, dați buzna și amintiți-mi mereu toată mizeria lumii, nu mă iertați. Ce atâta udat flori dimineața? Ce atâta cântecel? Ce atâta lucrat între patru pereți, ce atâtea sâmbete și duminici acasă, ce atâtea parcuri învățate pe de rost în plimbări scurte dilatate enorm între grafice pentru lunile următoare, ce atâta libertate, ce atâta dezamăgire, ce atâta iubire, ce atâta tristețe, ce atâta senin, ce atâta căutare, ce atâtea traduceri, ce atâta cufundare în povești, ce atâta izolare, ce atâta tăcere, ce atâta privit spre apus, unde nu e nimic, unde nu e nimic? Privește la noi, facem valuri, iar asta e viața, furtuna deasupra grădinarului! Ferește scăfârlia, venim!

4 noiembrie 2017

Un accident și lecturi

Cine spune că nu e plină de aventuri viața celui care scrie ore în șir în camera sa nu știe ce vorbește. Cu lumina stinsă, cu veioza de pe birou aprinsă, mă ridic și pornesc în viteză spre peretele celălalt, spre veioza rotundă. În sfârșit povestea s-a urnit, mă ajută serile lungi, am spus mereu că verile sunt pentru traduceri, iernile pentru scris. Sunt atât de fericită, deși știu că în fiecare clipă pot pica în disperare și pot lua hotărârea să renunț la tot ce-am lucrat până acum, dar sunt atât de fericită în fracțiunea aceea de secundă, încât plutesc deasupra tuturor lucrurilor, către veioza pe care mă mir că n-o pot aprinde cu gândul, fără acest „deranj material”. Însă, fiindcă sunt de fapt tot aici, ce oroare, mă lovesc crunt de colțul măsuței care e-n mijlocul camerei, deși de obicei stă la fereastră. Am uitat cu totul de ea. N-am văzut-o. Un trosnet de cotor de carte rupt în două, durerea; și, dacă aș merge desculță pe zăpadă zilele ăstea, aș lăsa o urmă de picioruș mărimea 37 și una de lăbuță de urs. Vânătaie de opt centimetri, deget și articulație compromise, mers doar în jurul cuștii, cam cât îmi e lanțul.
Măcar stau mult în pat și citesc. Cărți amânate, cărți reluate, cărți noi-nouțe, lejer și intens, după pofte.
Splendidă Parohia lui Dan Coman. Extraordinară Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean. Marele marinar nu mă prinde, nu e deloc genul meu. Să termin Tihna lui Bartis, abandonată după 50 de pagini acum o lună fiindcă mi se părea că o consum prea iute după Sfârșitul, așa că mi-am pus-o deoparte, iar apoi Zmeul de aur al lui Kosztolanyi (apărut în '56 la Budapesta, în '82 la noi), marea și noua mea dragoste, autor care apare în Sfârșitul lui Bartis, în manuale, la muzeu... Totul presărat cu poeziile lui Borges.

3 noiembrie 2017

Întâlnirea

Stăm la o masă de la fereastră, de unde vedem terasa de lumină, frunze printre picioarele meselor goale, blocul meu e aproape, undeva spre apus, dar e de parcă m-ai fi adus atât de departe. Față în față în restaurantul care se golește treptat, râdem zgomotos când vorbim de-un nebun. Nu ne-am văzut de la începutul celuilalt anotimp. Soarele se rotește, îți arde privirea, acum te-ai mutat pe scaunul de-alături, și parcă ne e și mai bine așa, cu un pic de distanță, cum vorbim cu trupurile ușor înclinate, de parcă am sta să plecăm din clipă în clipă, cu nota de plată între noi, cu eșarfele deja puse la gât. Ce întâlnire cu miez, ce clipe prețioase. Să ai un prieten, să apară în ființă întreagă după luni de absență punctată de scrisori, să poți să vorbești, cu adevărat să vorbești, să asculți, și toate cuvintele să curgă în continuarea scrisorilor, derulând suluri de îndoieli legate de scris, acele lucruri de care îmi spui că nu pot fi spuse fiindcă omoară, acele lucruri de care îți spun că pot fi spuse unui om atât de apropiat, care te ascultă și-ți dă senzația că nu va avea nici un răspuns - dar are un soi de răspuns, chiar îndoielile sale.

Să las aici, pentru ziua de ieri, dar și pentru ziua de mâine, textul acesta despre Ishiguro - de care i-am vorbit ieri prietenei mele - și cantonamentul lui aspru de patru săptămâni, în care a scris scheletul brut al minunatei Rămășițele zilei. Totul venea pe un fond de criză: succesul cu al doilea roman îi blocase scrisul, avea un singur capitol scris din cartea nouă, iar peste un an de vânzoleală și risipă din cauza succesului, cu întâlniri și alte prostii, constatase că tot cu acel unic capitol rămăsese. Ce era de făcut? Atunci a decis împreună cu soția că e nevoie de măsuri radicale; vreme de patru săptămâni el va trăi doar în scris, izolat, departe de orice corespondență, nu va veni nimeni în vizită în casa lor, va scrie de la 9 dimineața la 10 și jumătate seara, cu câte o pauză pentru mesele de prânz și de cină, încât ficțiunea pe care o scria să-i devină o realitate mai reală ca realitatea. Și astfel a dus povestea la capăt într-o lună, un text brut, nefinisat, cu izbucniri de imaginație și scene care nu duceau nicăieri și cu „hideous dialogue”, nu conta, avea să revină apoi.

Mobilizarea.

1 noiembrie 2017

Târgurile

Îmi place să merg la târgul de animale de la Romexpo, în fiecare an, cu o lună înainte de târgul de carte, să mângâi gâtlej de vițel, să privesc caii de rasă în ochi, să vorbesc cu miei și iepuri care tremură în țarcuri sub blănițele lor, să văd aburi ieșind din boturi de oaie și spinările caprelor înălțate de respirațiile speriate, în vreme ce dincolo de garduri sunt oameni solizi care prezintă, care vând, care împart pliante și se bat în cuvinte, iar între calitățile înșirate de ei și cele văzute de mine nu există aproape nici o legătură, căci ce legătură poate fi între kilograme și tremur?
Ce animal pierdut sub propria piele e și scriitorul la târg.


În foto: Lipițanul vânăt, cel mai blând dintre cai.

Apoi am plecat

Am revăzut casa unde-am locuit treisprezece ani, la Sibiu, câtă umbră, atâta lumină, drum nou asfaltat, frunze pe jos, bradul de la fereastra mea se mai înălțase cu două etaje, cutiile poștale aceleași, pe scară vecinul bătrân, nu l-am recunoscut, îi bătea lumina din spate, mă orbea, dar el mă vedea bine, mi-a șoptit cât e de bolnav, să nu îl audă, mi-a aruncat numele bolii în mâinile pe care mi le săruta, ușa casei mele era alta, de fier, și afară atâtea parcări, atâtea mașini, și toți oamenii pe care îi știam tot mai mici, tot mai triști, tot mai albi.

Am fost în Sub Arini dimineața devreme, m-am oprit sub cel mai galben copac, acolo unde primăvara e plin de violete, am fotografiat umbrele lungi, am privit Trinkbachul șerpuind pe sub straturi de frunze, acolo unde-am văzut cârtița dând să iasă afară din mușuroiul bombat. Doi măturători și un câine. Am urcat pe pod, în locul acela unde mă duceam să pândesc în altă toamnă lumina de ora unsprezece, copacii crescuseră, cel mic în formă de L ar fi ieșit acum din cadru, dacă aș fi avut aparatul cu mine. Am stat pe pod, acolo, în locul unde-am greșit spunând o singură dată unui străin că dacă te oprești și asculți, totul, dar absolut totul se schimbă, ascultă.

Am mers la cârciuma unde mâncam împreună. Am mâncat singură, cu bagajul la gleznă, o armă. Am privit furnicarul, turiști și localnici, și cuibul gol al unei berze pe care mulți or fi postat-o pe Facebook, având ca fundal cerul ăsta ireal de albastru. Am pornit spre gară pe jos, pe la Ursuline, pe strada abruptă, era încă foarte devreme, am cotit și m-am dus într-un parc prăpădit, fără nume, unde toate băncile în afară de una erau pline de murdărie de ciori. Pe-aceea m-am așezat. O femeie nebună s-a înghesuit pe sfertul de bancă curată de lângă mine, am stat un pic umăr în umăr cu ea, să nu o jignesc, apoi am plecat. Mai aveam o oră de tocat mărunțel.

29 octombrie 2017

Jurnaliere - Respirația firească

O să merg multă vreme înclinat, într-o parte, până lucrurile se vor așeza iarăși, până când va fi cu adevărat singurătate. Nu spartă în cioburi, nu înghesuită de coate.
Duminică însorită, crizanteme și bostani pe la colț, și-o ceață doar dimineața devreme, peste turnuri, peste acoperișuri, peste gară. Mesteceni.
Un teanc de texte străine alături, corecturile mele. Trei ore de petrecut azi la atelierul de scriere creativă, și iarăși oameni, multe cuvinte în locuri destinate categoric tăcerii, iar de mâine în sfârșit voi putea șlefui la globul de liniște.
Mă întorc la povestea mea întreruptă, unde e greu, unde e riscant, unde e totul încă atât de tulbure și înfricoșător - și unde mi-e bine, fiindcă asta mi-e casa firească, a plăcerii nebune.
Să nu uit, ierburile și zăpezile, Sălbăția și Hibernalia l-au urcat pe condorul neputincios pe pervaz. Să mă întorc de unde-am întrerupt. Din mica poveste pătrată și albă, de-acolo am de săpat drum îngust mai departe.
Mi-e poftă și dor de vocea aceea a mea, risipită în prea multe afirmații publice, topită sub atâta expunere, tocită sub atâtea întrebări care mă trag cu voioșie înapoi și într-o realitate bizară, de ce și cum; ah, câte răspunsuri pe loc născocite, nici măcar unul singur întru totul veritabil, cu miez și cu sens („să exprimi inexprimabilul, să effi inefabilul”). Am patinat pe suprafețe, în vârtejuri stângace, măcar n-am fluturat drăguț din rochițe de ocazie, măcar nu mi-am ascuns cu totul negreala, amăreala, ce-aș fi eu fără ele, ce mai sfârșit iar și iar de la capăt. Mi-e poftă până și de acest biet loc, atât de fragil, ca o pierdere, unde frazele îmi ies așa chinuite acum, înțelegi?
Obosită, mi-aș ține în palme limba, ficatul și inima, când merg prin camerele ăstea mici și luminoase, curate, așteptându-mi respirația firească, cuminte, cuminte.

26 octombrie 2017

Isidori

Desene și scrisori pentru Serene și Isidori.


Când scrii o carte pentru copii - și scrii o carte pentru tine, și pentru o colecție care îți place, și pentru că ți-o cere cineva în care ai mare încredere - ești foarte liber și fericit, dar n-ai idee la cine o să ajungă, e un public nou, necunoscut. Nu mi-am imaginat nici o clipă că voi avea parte de atâtea reacții directe la „O vară cu Isidor”, că voi vedea mulțimi de copii cu cartea în brațe, cu zeci de desene și scrisori pentru Isidor și Serena, cu mâinile ridicate pădure ca să pună întrebări, ca să afle - de ce un condor, dar bufnița Matilda va evada și ea, dar Serena s-a mai întâlnit vreodată cu Isidor după ce l-a eliberat, da, nu? E greu de povestit ce s-a întâmplat în ultimele zile, și nici nu trebuie povestit. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să-i umplu mamei mele casa de flori primite pentru o poveste. Că n-o să încap în taxiuri din cauza buchetelor. Că o să văd un Isidor de trei metri, făcut din hârtie, plutind sub tavanul unei săli de clasă. Știi, când scrii un roman pentru copii, că e un public nou și necunoscut și că nu există receptare critică. Ești foarte liber și fericit, scrii pentru copilul care ești tu și poate pentru încă un prieten, și cam asta, și deodată...

Așa că mulțumesc aici pentru toate întâlnirile, reacțiile și întrebările, copiilor, profesorilor minunați, librarilor, editurii, fără nici un iz oficial; e vorba, pur și simplu, de viață și întâmplările ei năucitoare...

Mulțumesc pentru organizarea turneului, Claudiei Fitcoschi, Editurii Polirom, Librăriilor Humanitas, Librăriei La Două Bufnițe și prietenilor mici și mari care au vorbit despre carte, au citit, au desenat, au scris scrisori.

13 octombrie 2017

„2012”

Din toți anii mei de până acum, 2012 rămâne de departe cel mai greu și, deloc paradoxal, și cel mai fericit.
De doi ani și ceva traduceam Beckett, întâi proza scurtă, apoi cele trei romane. Treaba asta m-a izolat teribil - de ceilalți și de ce eram eu înainte. Am renunțat la toate celelalte colaborări. Nu mă mai puteam împărți. Îmi plăcea enorm ce făceam, era ucigător de plăcut; câtă spaimă, atâta bucurie, câtă groază și muncă, atâta extaz. Epuizată, pe la mijlocul anului. Mi-era rău fizic, nici nu mai puteam ține drumul drept în plimbări. Și mi-era fantastic de bine înăuntru, trăiam în textele traduse, într-o izolare extremă, dar densă, populată cu tot ce poate însemna proza aceea magnifică, desfăcută în milioane de sensuri. Rămasă singură în Sibiul de unde știam că în curând va trebui să plec și eu, în pauza de la prânz mă duceam să văd munții la marginea orașului, mă opream la capătul unui drum, unde se termina realmente asfaltul, mă uitam la zăpezile de pe creste și spuneam nu vreau să plec, apoi mă clătinam pe drum înapoi, amețeam. Treceau șiruri de câte douăzeci de zile în care nu vorbeam cu nici un om. Mă sprijineam pe scrisori. Ca să nu cad când am terminat, am tradus și-am tradus mai departe, mai ușurel, DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, apoi am scris ca din pușcă Simfonia animalieră, care e toată despre izolare, agresiune și bucuria feroce dinăuntru, din miezul teribil.
De ce îmi vine să spun toate astea? Pentru că uneori se vorbește despre greutăți și, ah, despre bani, și despre trăit și despre scris, și-atunci ridic din umeri și mă duc mai departe fredonându-mi cântecelul - poți să fii grozav de fericit când ți-e greu, poți să fii cel mai fericit în cel mai greu moment din viața ta, pricepând chiar atunci, pe loc, că mai bine și mai frumos de atât nu va fi niciodată!

11 octombrie 2017

Cu Isidor la Brașov, Sibiu, Timișoara


În perioada 18-24 octombrie 2017, vor avea loc mai multe evenimente dedicate romanului O vară cu Isidor, de Veronica D. Niculescu, apărut de curînd în colecția „Junior” a Editurii Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Astfel, Veronica D. Niculescu își va întîlni cititorii din Brașov, Sibiu și Timișoara, le va citi acestora fragmente din primul său roman pentru copii, va răspunde la întrebări și va oferi autografe.
Evenimentele sînt organizate de Editura Polirom, în parteneriat cu Librăriile Humanitas și Librăria La Două Bufnițe din Timișoara. Mai jos, programul complet de evenimente:

BRAȘOV

Veronica D. Niculescu la CenaKLUb Tiuk (89)
Lansarea romanului O vară cu Isidor (Polirom, 2017)

Dialog, lectură, autografe, concursul editurii
Invitaţi: Mihail Vakulovski & Cătălin Stanciu

Miercuri, 18 octombrie, ora 18:00, Librăria Humanitas Braşov
(Pța Sfatului nr. 16)

SIBIU

Veronica D. Niculescu în dialog cu Radu Vancu
pornind de la O vară cu Isidor (Polirom, 2017)

Lectură, discuție, autografe

Joi, 19 octombrie, ora 18.00, Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Nicolae Bălcescu 16)

TIMIȘOARA

Veronica D. Niculescu despre O vară cu Isidor (Polirom, 2017)

• Duminică, 22 octombrie, ora 17.00, la Librăria La Două Bufnițe (Pța Unirii nr. 11)
Atelier de lectură & dezbatere Polirom Junior

Prezintă cartea: Daria Percec, Andreea Nacu, Alexandra Timiș
Citesc fragmente: Iulia Gabor, Sara Anglițoiu, Lara Stănilă

• Luni, 23 octombrie, ora 12.00, Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” (Str. Gheorghe Lazăr)
Moderatoare: prof. Codruța Pop

• Marți, 24 octombrie, ora 14.00, Liceul Pedagogic Carmen Sylva (Str. Ludwig van Beethoven)
Moderatoare: prof. Elena Jebelean

Comunicatul Editurii Polirom, integral, aici.

10 octombrie 2017

Jurnaliere - Despre șoareci și-un stalker

Zile senine, în sfârșit acasă, orele lungi, pot lucra. Dar ce frig și aici.
M-am pricopsit cu o durere în piept de la frigul groaznic din camera de la Iași, un junghi care nu dispare, îl simt la fiecare răsuflare, e de parcă aș ofta adânc, cuprinsă de-o amintire dureroasă, cu mâna între inimă și claviculă. Mă gândesc, culmea, la ce face pisicul din casa de acolo, dacă s-a trezit într-o zi și s-a întrebat unde e femeia care îi deschidea ușa; el tresărea de oriunde era, dintre flori sau de pe o mașină aburită, și venea într-un suflet, dădea roată prin cameră, vorbeam, pleca, și nu știa nefericitul că mă foloseam de el în cel mai josnic fel: aș fi vrut să adulmece dacă a îndrăznit să intre peste zi vreun șoarece din grădina din spate.

O săptămână de liniște, între una și alta.
Două zile cu ieșiri publice sunt în stare să-ți deregleze o săptămână întreagă. Zilele dinainte, zilele de după. Vorbitul în exces, întâlnirile în exces, fotografiile în exces, necunoscuții care își vorbesc precum cunoscuții.

Mă gândesc la cei care se zbat să-și facă cunoscută o pagină de internet sau un blog. Eu aș vrea, dimpotrivă, să găsesc iarăși calea spre septembrie 2007. Locul ăsta nu poate să devină un soi de pagină oficială, nu vreau „urmăritori” - n-am nevoie de ea, nu mi-o doresc, nu mi-i doresc. Îmi doresc cotlonul pe care l-am avut și care mi-a făcut bine, adiacent scrisului. În care să pot vărsa nimicurile esențiale care nu se duc în scrisul-scris, care te ajută să mai treci peste o zi sau alta. Mă bucură vizitele rare ale câtorva oameni pe care, la rândul meu, îi citesc. Și mă stânjenesc foarte tare vizitele obsesive ale celui care aterizează aici din două în două ore, ca la program, noapte și zi, la unu, la trei, la cinci, de câteva luni tot așa. Nu e nimic de văzut, i-aș zice. Aici nu se întâmplă nimic.

Îmi trebuie un distanțier. Și un pic de căldură.

7 octombrie 2017

„Art My Words”


O interpretare video a unui fragment extins din SVJS, în viziunea artiștilor Diana Lemnaru, Oana Vasile și Vali Chinchișan (Asociația culturală „du-ne”).
La Cărturești Verona și în celelalte librării Cărturești din București, până pe 10 noiembrie.

Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.

4 octombrie 2017

Vernisaj „Art My Words” și lectură la BOOKerini

Vineri. Vernisaj. „Art My Words”. Cincisprezece artiști din București au creat instalații video pornind de la fragmente din romanele a cinci autori contemporani. Vernisajul are loc vineri, 6 octombrie, ora 19.30, la Cărturești Verona.

Cei cinci autori și cărțile lor:
Viața amoroasă de Zeruya Shalev (Israel)
Omul din cerc de Matei Vișniec
Spre văi de jad și sălbăție de Veronica D. Niculescu
Puritate de Jonathan Franzen (SUA)
Phantome de Robert Prosser (Austria)

Expoziția care reunește cele cinci lucrări video concepute în cadrul proiectului va fi itinerată în perioada 6 octombrie – 10 noiembrie în patru librării din rețeaua Cărturești din capitală. Știrea detaliată, aici. Iar evenimentul de Facebook dedicat vernisajului, aici.

Mulțumesc celor trei artiști - Diana Lemnaru, Oana Vasile și Vali Chincișan - care au lucrat pe baza fragmentului din cartea mea.


Sâmbătă. Lectură. Tot în Ceainăria Verona, în cadrul primei ediții a Târgului de carte pentru copii BOOKerini, sâmbătă, 7 octombrie, orele 13.30 – 14.30, lectură publică din O vară cu Isidor.

3 octombrie 2017

Sfârșitul

Seară excelentă cu Attila Bartis, lectură consistentă, dialog minunat cu Filip Florian, aveam multe curiozități, pe majoritatea mi le-am rezolvat, mă miram că între Tihna și Sfârșitul sunt 14 ani, am aflat că primele texte din Sfârșitul sunt scrise în 2002, apoi a tot scris la carte vreme de 12 ani, marea majoritate a romanului fiind totuși scrisă într-un an, când a fost plecat „foarte departe”. Am citit Sfârșitul în cursul unei luni întregi, luna petrecută la Iași, seară de seară, mult, lent, ai ce diseca în fiecare pagină, popasuri obligatorii, e probabil cea mai bună, mai densă, mai tulburătoare carte citită anul ăsta. Se simte că-n ea sunt concentrați ani, vârste diferite, nu e nimic autobiografic acolo, dar totul e profund personal. Minunat Attila Bartis, o șansă să-l citim tradus așa repede și să-l reîntâlnim.

2 octombrie 2017

Grădina din Cehov

Mi-am adus acasă-n Cehov și grădina de la Iași.
De patru ani păstrez florile. Sacrificatele rămân.

1 octombrie 2017

„Îngerul înnămolit”

Acum zece ani, într-o zi de la sfârșitul lui septembrie, prima postare pe blogul Floribunda. „Îngerul înnămolit”, cu fotografia asta pe care o făcusem la Festivalul Sziget (Insula) în Budapesta și cu textul „Era o astfel de zi”. Scriam ultimele povestiri din „Orchestra portocalie”, încă nu tradusesem nimic, căutam cu disperare alt drum. Țineam și-o pasăre înfricoșătoare de gheare. Îmi amintesc podurile și Dunărea din vara aceea, curtea interioară a hotelului, unde ospătarii începeau să pună masa îngrozitor de devreme, înainte să se lumineze de ziuă, făcând un zgomot infernal care urca până sus, în dormitorul îngust. Totul pare foarte aproape, și totuși o lume întreagă s-a strecurat între atunci și acum.

29 septembrie 2017

„Unde fugim de acasă, Isidor?”

„Unde fugim de acasă, Isidor?”, o cronică frumoasă la O vară cu Isidor, în revista Observator cultural. Mulțumesc autoarei, Gabriela Cîrlan.
Textul poate fi citit aici.


Unde fugim de acasă, Isidor?


Veronica D. Niculescu, scriitoare, traducătoare și jurnalistă, este cunoscută, mai ales, pentru volumele sale de proză scurtă. O vară cu Isidor este scrisă la propunerea editorului Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru colecția „Junior“ a Editurii Polirom, punctul de pornire fiind povestirea C și O și N și Dor, publicată în 2016 în antologia Uite cine vorbește (Editura Arthur).

Autoarea pune în scenă incredibila și emoționanta poveste a Serenei, o fetiță de doar 13 ani, pasionată de plante și fotografii, și a condorului Isidor, devenit cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa. Firul întîmplărilor este reconstituit, rînd pe rînd, de vocile celor doi (preeminentă fiind vocea Serenei), trecînd prin filtrul imperfect al amintirii, a cărei fragilitate/evanescență este inedit surprinsă: „Imagini și cuvinte îmi răsar în fața ochilor ca niște păpădii în iarba de aprilie. Țîșnesc pe tulpinile lor, se deschid rotunde și galbene la prima rază de soare, dar cît ai clipi se albesc, puful lor zboară luat de vînt, în urmă pare să nu mai rămînă nimic“.

Textul dezvăluie o intrigă tîrzie, anunțată punctual de o serie de detalii risipite printre notațiile rutinei familiale și inserturile jurnalistice ce stîrnesc confuzie prin supozițiile contradictorii oferite. În urma unei vizite la grădina zoologică, Serena deslușește pe o tăbliță din cușca condorului un veritabil strigăt de „AJUDOR!“ și, surprinsă, constată că, în fotografiile pe care i le făcuse acestuia, aparatul focalizase numai pe gardul care delimita perimetrul său de viață și toate „spuneau o poveste despre captivitate“. Hotărîrea de a-i reda libertatea bătrînului Isidor vine astfel firesc, iar povestea celor doi începe să se scrie pe nesimțite, la început, în apartamentul bucureștean al Serenei, pentru a se muta ulterior la Sinaia, într-o casă „splendidă și scumpă“, scoasă la vînzare, unde rămîn ascunși de priviri iscoditoare și departe de părinți. Un peisaj autohton este reînvestit ca decor propice pentru o întîmplare ce reține și prin fervoarea detectivistică cu care se țese trama propriu-zisă. Protagonista cercetează minuțios, abandonează pistele șubrede, suprimă orice probă incriminatorie și găsește soluția salvatoare. Micile tatonări și ecourile apolodoriene, care se mai fac auzite în prima parte a cărții, sînt devansate treptat, pentru ca, în cea de‑a doua parte, textul să capete o densitate narativă și o siguranță a tonului, care reușesc să consacre un univers ficțional autonom, fermecător, căruia nu-i lipsește poezia duioasă a prieteniei.

Marea provocare a celor doi o reprezintă așteptarea zborului, drept garant al libertății, care întîrzie să se împlinească, fiindcă Isidor trebuie să învețe să fie liber după patruzeci de ani de captivitate, iar Serena trebuie să fie călăuza răbdătoare a acestuia. Lecția de zbor este, de fapt, o lecție de prietenie, care te învață că simplitatea și fericirea merg cel mai adesea mînă-n mînă: „[…] Să urcăm acolo unde nimeni nu ne poate găsi, el desenînd cercuri în aer, eu urmînd inelele lăsate de umbra lui pe pămînt, să sar dintr-unul în altul ca pe un șotron mișcător“.

La Sinaia, spațiul interior al vilei în care se stabilesc clandestin și cadrul natural generos oferă experiența luării treptate în posesie, dictate doar de nevoile molcome ale protagoniștilor, căci timpul pare să aibă nesfîrșită răbdare cu ei. Răsfoitul enciclopediilor, scotocitul prin sertare de mult uitate, probatul hainelor din alte timpuri, șahul, declarațiile tandre, discuțiile nesfîrșite, complicitatea vreunui gest, hîrjoana și plimbările prin împrejurimi, revelațiile lui Isidor dublate de un umor îngăduitor, dar mai ales tăcerile împreună, toate construiesc o lume doar a lor, un joc fără reguli dinainte stabilite. Rupți unul de celălalt, devin vulnerabili, nu-și mai găsesc rostul, se caută, se tînguiesc, tînjesc după apropiere. Încetul cu încetul, timpul nu mai măsoară nesigur emoția unei noi întîlniri, este doar acea curgere firească, care îi lasă pe cei doi să se cunoască și să își cunoască limitele. Relația crește cu pași mărunți, trecînd prin sfială, îngrijorare, așteptare, precauție, dar și avînt, fascinație, bucurie fără margini. Isidor, spirit superior, autodidact, visător incurabil (visul său despre libertate și acasă), manifestă o umanitate stranie, captivantă, metamorfozîndu-se în chip neașteptat, odată cu împlinirea destinului: „Era de parcă ar fi înflorit. O imensă floare carnivoră, căscată către întreaga pădure. Îi vedeam spinarea puternică, picioarele înfipte în pămînt, aripile uriașe, ca două ființe de sine stătătoare, vibrînd, mutînd aerul din loc“.

Stilul autoarei capătă o notă definitorie prin atenția acordată detaliilor, a căror cumu­lare controlată asigură o stare de necesitate în puzzleul poveștii, și prin umorul fin, care se strecoară în țesătura textului. Comparațiile neașteptat de pline de emoție („Pleoapele i s-au zbătut ca doi fluturi“; „Căpșorul cald îmi încăpea în palmă, ca un măr fierbinte, abia cules dintr-o grădină“) ori înregistrarea minuțioasă a intimității binefăcătoare a celuilalt („Ne întorceam de pe-o parte pe alta ba unul, ba celălalt, icneam și scînceam și ne strîngeam unul într-altul“) recreează o atmosferă de dulce trîndăvie, de vacanță fără sfîrșit.

Așadar, volumul urmărește aventura eliberării condorului, dacă avem în vedere călătoria (inițiatică) întreprinsă și planul pe care Serena îl duce la bun sfîrșit, în pofida despăr­țirilor/distanțelor care se interpun, inevitabil, între cei doi. O vară cu Isidor este, însă, și aventura căutării și a descoperirii de sine, aventura unei relații, în care fiecare se confruntă cu sine însuși și cu celălalt, cu aspirațiile și cu limitările existente, iar Isidor rămîne ca o permanentă promisiune că visurile pot deveni realitate.

Gabriela CÎRLAN, Observator cultural

27 septembrie 2017

Final de rezidență

Ultima seară în Iași, soare și frig. Ronțăi dintr-un Toblerone, beau penultima cafea de aici și înșir: ce experiență fantastică e o rezidență de-o lună în țară, departe de casă, totuși aproape de casă. Departe de-ai tăi, și totuși printre ai tăi. Timpul dilatat, scrisul atât de fericit dimineața, cât încă nu mișcă nimeni în jur; căldura din primele săptămâni, răcoarea din ultimele; motanul blând din curtea noastră, motanul sălbatic din curtea vecină; izolarea perfectă, întâlnirile minunate.

Toate extremele s-au întâlnit aici, de la rece la cald, de la singurătatea deplină la zile de-o agitație și aglomerație incredibilă. După zile de post al tăcerii, lansarea din Cărturești, care m-a năucit ca o tornadă. Am semnat, din câte mi s-a spus, cam 120 de cărți. O premieră absolută pentru mine. Majoritatea pentru copii care citiseră deja povestea lui Isidor și aveau întrebări multe, multe. Copiii ăștia, îngrămădindu-se la autografe, strivindu-se veseli de măsuța unde mă micșorasem de tot, au făcut necesară intervenția gardianului librăriei – o premieră și pentru librărie, și pentru editură. Imaginea cea mai tulburătoare cu care plec de la Iași e a acestei mulțimi de pitici cu o carte deja citită în mână. O pun alături de-a cotului de stradă care coboară abrupt spre bojdeuca lui Creangă, dezvăluindu-ți deodată în față terase nesfârșite de lumină, înalte.

Închei amintind o întrebare amuzantă a unui copil, de pe la sfârșitul lansării: „Doamna, dumneavoastră aveți o pasăre acasă?” Am zis că n-am și am râs. Dar da, cred că toți avem o pasăre acasă și uneori, ca acum, ni se face un dor teribil de ea.

Mulțumesc mult, FILIT Iași, pentru rezidență. Festival cu vreme bună și bucurie!

24 septembrie 2017

Jurnaliere - Dumneavoastră

Sâmbătă și duminică e cel mai liniște aici.
Ies din casă, traversez grădina, mă apropii de poartă. Când să deschid, văd un câine întins în iarbă, chiar lângă tufa de mătrăgună de lângă gard. Mă urmărește cu interes. Un cățeloi mare, roșcat și bătrân – după cât de tare i-a albit botul. Cum de-o fi intrat? Și pe unde-o să iasă?
„Vreți să ieșiți?” mă pomenesc că-l întreb.
Răspicat, făcând un semn către poartă.
Mă privește, văd că pricepe perfect, se ridică. Destul de greu. Chiar că-i bătrân.
„Haideți”, zic. Și-i țin poarta deschisă. „Ușor.”
Trece pe lângă mine încet, legănându-și corpul masiv. Îmi mai aruncă o privire și iese.
„Așa”, spun.
Ies și eu, închid poarta.
„Cu plăcere.”
Se trântește în mijlocul străzii, în locul unde l-am mai văzut și-altă dată.
În urma lui, în iarbă, a rămas un pantof maro, bărbătesc.

***
„Spre văi de jad și sălbăție” a primit vineri seara Premiul „Cartea anului”, la decernarea premiilor USR Sibiu. Juriul a fost alcătuit din Mircea Braga (care a prezentat cartea), Joachim Wittstock și Dumitru Chioaru. Mulțumiri!

Romanul sălbăției este și una dintre cele cinci cărți nominalizate la „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2016”, care se acordă la FILIT. Câștigătorul ales de liceenii ieșeni va fi anunțat în festival.


(Foto: vitrina Librăriei Junimea)

***

Elevii din Clubul de lectură Alecart, de la Iași, povestesc despre întâlnirea noastră de vineri, în două episoade și pe foarte multe voci, aici și aici.

20 septembrie 2017

Jurnaliere - Gata întâlniți

Copilul adună frunze în palme, traversează în fugă aleea, trece de mamă, aruncă toate frunzele uscate înspre femeia care stă pe bancă, vreo prietenă a mamei. Femeia țipă - dar cu măsură, cam rușinată. Mama vorbește la telefon. Copilul fuge iar și își umple mâinile cu frunze uscate. E o grămadă amărâtă de pe marginea drumului, nu doar frunze, dar crenguțe, dar chiștocuri de țigară, praf, pietricele. Fuge iar la femeie. Am trecut. Aud țipătul. Privesc în urmă. Femeia a fugit de pe bancă, s-a ferit. Copilul aruncă frunzele și mizeria în aer.

Un câine alb, tolănit cât e de lung de-a latul drumului, lăsând liberă doar pista pentru bicicliști. Ne strecurăm pe lângă el rând pe rând - să nu trezești niciodată un câine care doarme! -, pare blând, are nas roz, dar ceea ce ne interesează de fapt este dacă el mai respiră. Privim burta, reperăm mișcarea. Respiră. Înaintăm, ne vedem de treburile noastre, tăcuți. Respirăm.

Izolarea, treabă grea mai ales când ești plecat de acasă. Acasă lucrurile sunt așezate. Ești deranjat de câte-un amic care se pomenește cu chef de întâlniri fiindcă, vorba ceea, a venit la capitală. Nimănui nu i-ar da prin cap că tu n-ai atâta timp liber. Cei care lucrează acasă par liberi mereu. Întâlniri, peste tot întâlniri. Prea puțini știu replica aceea dintr-o povestire a lui Beckett, unde cineva, poate încă și mai terorizat ca mine de întâlniri, enumeră toate variantele și posibilitățile de întâlniri, conchizând cu „sau nemaiîntâlnindu-se deloc, și considerându-se gata întâlniți”.

Închid telefon, netul oricum nu merge decât strâns de gât, plec sau stau, nu contează.
Pe pervaz, câteva flori din grădină, cinci pere, un ciorchine de strugure.
Lumina pe toate acestea.
Povestea crescând greu.
Noica le spunea celor care se văitau că nu pot scrie că nu se plimbă destul. M-am plimbat ori prea puțin, ori prea mult. Astăzi, perfect.

În teiul din fața ferestrei poposesc rând pe rând o gaiță, un codroșu, o mierlă. Gaița bea apă dintr-o scobitură, pe trunchiul tăiat. Codroșul se toaletează, întinde un picior și o aripă, apoi celălalt picior, cealaltă aripă. Gaița și codroșul nu vin niciodată deodată. Se consideră deja întâlniți. Mierla apare, ca picată din lună, în timpul programului gaiței. Gaița o aranjează urgent.

Minunat și textul de astăzi al lui Valeriu Gherghel, despre Flaubert și cât de tare te poate usca o întâlnire, cât de tare îți poate rupe șirul gândurilor, ritmul la scris („după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”).
Caut cu disperare izolarea de acasă.

Zece ani de blog. Nu serbăm, consemnăm. Penibilul aniversărilor de orice fel.

13 septembrie 2017

Interviu - libris.ro

Îmi place să mă plimb, asta e limpede, să hoinăresc pe străzi cunoscute, unde ai văzut deja totul de o mie de ori, și unde totul e de fiecare dată diferit. Îmi place să caut mereu o poveste. Îmi place să primesc scrisori lungi, de la un prieten sau doi, e-mailuri care apropie mai mult ca orice apropiere. Îmi place fidelitatea totală a prietenilor, în ciuda credințelor diferite. Îmi place muzica mea din căștile albe. Sunt depresivă. Dar am și accese nejustificate de bucurie, copleșitoare, rude cu nebunia. Sunt înspăimântată de singurătatea asta pe care o trăiesc azi și după care am tânjit mult. Știu că din ea o să iasă ceva. Dar până atunci, mă sfredelește monstruos. Îmi place cum plouă acum în grădina din spatele meu – și îmi place că pot să văd merele, prunele, perele, motanul birmanez și frunzele, ierburile de acolo, fără să mă întorc chiar în clipa asta cu fața la ele.

Fragment dintr-un scurt interviu de pe libris.ro, cu câteva recomandări de lectură, din ce-am citit în ultima vreme, aici

7 septembrie 2017

Fragment

Curți, case, ferestre, campanule, și deodată mirosul de fum, undeva se ardeau frunze adunate cu greble în grămezi, culorile se stingeau în nuanțe de gri, se înălțau fuioare desenând portative și-o simfonie teribilă se răspândea sfârâind în dimineața de toamnă, dacă dimineață mai era asta, căci nu părea să mai fie, și nici atât de pustie, și nici atât de tăcută, pe Berzei, pe Ostașilor, pe Sfântu Constantin, cine mai știe pe unde, peste tot și niciunde. Oameni cu degete galbene curățau nuci, sterilizau borcane în cuptoare, foșneau celofane, umpleau sticle cu materii păstoase, acre sau dulci, puneau etichete și depozitau prin cămări, iar acestor oameni, că oameni trebuie să fi fost, chiar dacă nu erau de văzut, toate cuvintele care le ieșeau pe gâtlejuri, pe guri, despre toate borcanele, celofanele, etichetele și dulapurile, dar și despre vremea de-afară, dar și despre rude, dar și despre necunoscuți pe care pretindeau fără putință de tăgadă că i-ar cunoaște din clipa în care îi zăreau ei cumva trecând pe stradă, așa, toate cuvintele nu le provocau nici o rană, vorbele păreau să curgă fără nici o problemă, le auzea și el, deversându-se și diluându-se în note înalte, oricât de șoptite, dinspre curți cu porțile închise, dinspre camere cu ferestre deschise, și deodată și-a dorit să fie înapoi, la masa lui, pe scaunul lui, el însuși un scaun, el însuși o masă, de ce ieșise și unde se ducea, unde era zidul de care își sprijinea rama trupului, unde pata uleioasă lăsată pe peretele galben de el, de-o formă care trebuie să-i fi semănat pe undeva, măcar pe la mijloc, acolo unde-i negreala mai groasă, și unde clopotul de-un plumb străveziu al încăperii, al casei părintești, unde aerul e atât de cleios încât poți să te sprijini vara de el, și nu numai vara, dar oricând sunt luminile prea puternice, ah, acolo, departe de capre, de vocile amiezei, de găunoșenia unor forme temeinic exersate, veselia, ah, ceva numai numit muzică, fericirea atât de ruptă în cur?


- fragment dintr-un text, inedit -

6 septembrie 2017

Rezidența FILIT - Camera cu două ferestre (2)

Mai departe a urmat o duminică însorită, cu prima vizită la Palatul Culturii. De fapt, am mers să văd Muzeul de Artă. Fericit episod, fiindcă încă pluteam în impresiile lăsate de Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Și-a fost ca o înnodare a stărilor – să văd alte tablouri de Grigorescu, Tonitza, să regăsesc lumini și nuanțe, personaje plutind pe pajiști înflorate, priviri de copii. Am zăbovit mult la „Fata cu fluturele” lui Gh. Panaiteanu Bardasare, încântată să recunosc fluturele Vanessa atalanta de pe brațul fetei; fluturele este unul dintre favoriții lui Nabokov, „Vanessa mea cu linii stacojii” din „Foc palid”, fluture vestitor de moarte – dar și de frumusețe. M-am oprit mult la „Peisaj” de Dumitru Ghiață – cel de iarnă –, cuibărindu-mi privirea în colțul din dreapta, jos, unde zăpada nu-i albă, ci are în ea un curcubeu de culori, străluciri albastre, turcoaz, roz-flamingo. Mi-am amintit pasajul din „Fata cu cercel de perlă” al lui Tracy Chevalier, unde fata se miră când pregătește culorile pentru o scenă de iarnă: de ce atâtea tuburi de albastru, dacă maestrul va picta zăpadă? Unde e albul? De ce nu e nevoie de el?
Albul, dacă a venit vorba de el, e în norii-porumbiță ai lui Sabin Bălașa, din Sala Pașilor Pierduți.
Iar negrul, să aducem vorba de el, e în dantela sutelor de ciori care plutesc către seară pe deasupra Universității Tehnice, când te întorci din cea mai lungă plimbare, din Parcul Expoziției – păstrând vizita la Grădina Botanică pentru o zi viitoare, când presimt că va fi mare nevoie.

M-am plimbat pe străzi, cu harta orașului vag memorată, oprindu-mă ca să mă uit la balcoane și ferestre, citind plăcuțe pe case, pe unde a locuit Eminescu sau Otilia Cazimir, iar în alte locuri am pus chiar eu plăcuțe imaginare și vii: aici a locuit când era mic un poet care a rămas copil și când i-a albit părul, iar în curtea de unde-a dispărut băiețelul sunt o minge și un cufăr de lemn pe care scrie cu litere mari, de vopsea, „Teatrul național”.
M-am uitat la florile din ronduri, udate duminică dimineața devreme de muncitori harnici, cisterne întregi pentru niște flori splendide ale căror nume nu prea le știe nimeni – soarta florilor care cresc în mulțimi pe mijlocul străzii, atât de bizar asemănătoare cu a florilor de câmp.
M-am uitat la tinerii în tricouri albe și cu ecusoane roșii legănate la gât, veniți cu miile la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși, le-am simțit bucuria și când se plimbau vineri, sâmbătă, mână în mână prin Copou, dar și când ascultau slujba duminicală, în fața Catedralei. O mare de oameni, mulți îmbrăcați duminică în costume populare, și atâta senin pe chipurile lor, și nici un „vrem spitale, nu catedrale”. La Trei Ierarhi am stat o vreme între brazi, ascultând sfârșitul unei predici despre iubirea aproapelui și privind un copilaș de un an și ceva care escalada cu mare greutate scările înalte de piatră ale bisericii care îi treceau de genunchi și sărea apoi de pe ele printr-o parte, pe toată distanța, ajutat de mâna mare a tatălui, și iar de la capăt, de multe ori așa, cu mare greutate în sus pe scări și cu tot atâta bucurie în jos, și m-am gândit că nu vreau să-i uit niciodată nici strădania, nici bucuria.
Apoi mi-am cumpărat un pahar verde de sticlă și-un buchet de imortele mov și m-am închis în camera mea. Ultima imagine de afară a fost a tânărului paznic de noapte care ședea sub felinar, la intrarea în căsuța vecină, citind dintr-o carte.

Noaptea a plouat crunt. Dimineața, am sărit într-un suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu melcii de la fereastră? La ora opt, mai era unul singur pe grilaj. „Tu cum de n-ai plecat?”, l-am întrebat. „Ai ceva la picioruș?” A pornit și el într-un târziu, mascându-și discret șchiopătatul. Iar când îl fotografiam, încercând să surprind în aceeași imagine și-un lujer de viță-de-vie încărcat de stropi, și-un măr roșu care încovoia o creangă în grădina din spate, m-am pomenit privită de doi ochi albaștri oarecum cunoscuți. O pisicuță birmaneză se ivise între ierburi, privind la rândul ei acest intrus care sunt eu. Am fotografiat-o iute și am încercat s-o ademenesc. La muzeu încă n-a venit nimeni, este luni dimineața, odată cu săptămâna începe practic și rezidența de scris, s-au terminat zilele pe care mi le-am acordat pentru acomodare, și mi-ar prinde tare bine o pisică birmaneză aici. Am avut cândva un motan cu ochi albaștri și mască ciocolatie, este rasa pe care o cunosc cel mai bine – pisicile astea chiar se pricep să poarte un dialog.

În zilele următoare am fost fermecată de Grădina Botanică și de bojdeuca lui Creangă. Ah, drumul abrupt care dă către dealuri! În bojdeucă, mai era un mic grup – și-am descoperit că erau niște prieteni din București, pe care i-am cunoscut, culmea, la Muzeul Literaturii din capitală. Bojdeuca asta m-a emoționat teribil. Măsuța atât de mică, lângă ferestruică. Portretul lui Creangă, din ultimul an de viață. Scrinul și sfeșnicul lui Eminescu, primite de la Vasile Pogor. Apoi, deschiderea splendidă către dealuri – și aici terasele de lumină.
Cu măsuța și lumina asta în gând, am pornit către casă – da, „casă” a zis gândul meu. Am trecut pe la Casa Pogor și m-am bucurat de întâlnirea cu organizatorii FILIT. Lucian, Florin, Amelia și colegii lor roiau prin muzeu, jonglând cu afișe și programe, punând la cale evenimentul din octombrie. Am stat un pic pe-o băncuță verde și m-am gândit ce norocoasă sunt să mă aflu aici.
Înapoi în bojdeuca mea cu două ferestre, am deschis documentul nou, pe care abia de scrisesem într-una din diminețile trecute titlul și primele pagini. Le-am șters și-am luat-o de la capăt.

Și fiindcă se spune că imaginea scriitorului scriind ar fi suspectă de kitsch, o să trag perdeaua verde aici, o să fac sfârșit din acest început, știind că „Va urma”. Vor urma: întâlniri și vizite, la Editura Polirom, cu tinerii cititori de la Alecart, probabil și o lansare a „Verii cu Isidor”, multe emoții dar și multă tăcere, și poate va crește povestea cea nouă, acum doar o schemă într-un caiet și un ghem fierbinte în minte.
Mulțumesc, FILIT și Muzeul Național al Literaturii Române din Iași.


(text scris ca beneficiar al unei rezidențe FILIT pentru scriitori, septembrie 2017)

3 septembrie 2017

Rezidența FILIT - Camera cu două ferestre (1)

Acum cinci ani eram la Mala Vrbica, în prima mea rezidență literară. În sătucul din Serbia scriam ultima parte din „Simfonia animalieră”, stând la o masă sub un nuc, iar la picioare având un motan gri, care mi-a adus în dar într-o seară o viperă cu corn – un șoarece n-ar fi fost suficient, era un motan foarte recunoscător cu mângâierile omului. Azi sunt la Iași, într-o rezidență FILIT. Prima mea rezidență de o lună, pentru care o să spun de la bun început că mulțumesc tare mult. Cine nu visează să fugă în lume, doar el cu povestea ascunsă în sân?
„Cine plânge vineri se veselește duminică” – e vorba unui personaj dintr-o carte, confirmată pe deplin de mine, un taur sperios. Nu mi-e ușor când plec într-un loc nou. Și-am ajuns într-o vineri. Zile de adaptare, de învârtit în gol, de pipăit locul. O masă, un scaun și un pat. Idealul. Am venit cu o cană, plicul de cafea preferată, o agendă, laptopul și două perechi de ochelari. Cel mai mic bagaj posibil, fiindcă visam la o perioadă de trai modest și cuminte, lipsit de orice fel de complicații – iar prima complicație e bagajul pe care-l tot cărăm după noi.

Stau într-o căsuță din spatele Casei memoriale „Nicolae Gane”. Am primit o cameră cu două ferestre, una spre răsărit, una spre apus. E primul lucru care mi-a plăcut aici. Abia a doua zi am priceput că asta e camera Serenei și-a lui Isidor; exact așa e camera inventată pentru ei în „O vară cu Isidor”, cartea pentru copii scrisă astă-primăvară.
Fereastra dinspre răsărit e o explozie de verdeață: grilajul e năpădit de plante cățărătoare. Plantele astea, printre care văd în grădina din spate a vecinilor, plină de pere, mere, prune, roșii și sunete – găini ziua, greieri noaptea, câini și ziua, și noaptea – plantele astea vii îți intră în casă dacă le lași. E un vis al tuturor celor care admiră casele acoperite de iederă sau viță japoneză și se întreabă cum o fi să locuiești înăuntru. Așa. Foarte răcoare și liniște. Iar pentru cei care se întreabă ce fac melcii când nu plouă, tot fereastra asta oferă răspunsul: stau pitulați pe la umbră, închiși în casele lor. Douăzeci și doi de melci am numărat dintr-o privire pe dosul grilajului, în prima seară. Stau înșirați pe bare, niște pustnici și ei, cu un soi de ureche interioară ciulită în afară, discret: plouă? Nu plouă.
Fereastra dinspre apus dă în curtea unde sunt, pe lângă muzeu, tot felul de clădiri care țin de Muzeul Național al Literaturii din Iași. Doi tei. Puzderie de flori – îmi promit să presez una din fiecare, deși n-am la mine dicționarele care mă ajută la treaba asta acasă. Statui. O lumină cernută. Cum am ajuns vineri, iar azi e duminică, nu prea e nimeni pe-aici. Un codroșu – nu de căldură, nici de ploaie, ci o pasăre numită așa, fiindcă e gri cu coada roșie, stă și cântă în tei, privind locatarul străin. De-acum îi cunosc țârâitul. Și mă pomenesc zâmbind când îl aud – am companie.
Deocamdată: aici e mult mai liniște și decât acasă. Cel puțin la sfârșit de săptămână.

Despre singurătate, altădată. Când vii într-o rezidență literară, visezi la singurătatea totală. Sunt fericită să o găsesc. Însă atunci de ce mă simt copleșită, pierdută în aproape fiecare oră din primele două zile? Cu singurătatea sunt prietenă bună. Dar aici e altceva. Nu singur, ci străin te simți când ești departe de casă. Aici, la sute de kilometri de Bucureștiul pe care-l jeleam la plecare – iubesc Bucureștiul, lumina de toamnă pe străduțele cu case prăbușite într-ânsele –, în Iașul unde am mai fost doar o dată și doar pentru câteva zile – anul trecut, la FILIT –, oamenii par să îmi fie cu toții străini. Faptul că vorbesc atât de diferit îmi amintește asta constant, pe fiecare trotuar; dar străinul sunt eu. Senzația îmi amintește de primii ani locuiți la Sibiu. Faptul că vorbeam fără nici un fel de accent mă făcea un intrus. Tăcută, singură pe străzile Iașului, în primele două, trei zile m-am bucurat de lumină, de clădiri, de case mici și palate mari, în plimbările lungi, de câte opt, nouă kilometri, am vorbit cu câini și pisici, și cu foarte puțin cu oameni. Dar am ascultat.

Lucruri care mă fac să mă simt ca acasă: cana roșie, o farfurie cu struguri, pagina din fața ochilor, îndoielile legate de scris. Poți să scrii ceva, să te cufunzi în lumea ta imaginară, să construiești o lume imaginară, funcțională, când realitatea îți cere atâta atenție, când totul în jur e nou, nemaivăzut înainte?
Ieri, plimbare în parcul Copou – care plânge după o ploaie – cu ochii la căsuțe în copac și la copii care chiuie gonind pe trotinete, pe alei bălțate de soare, departe de bunici. Aș fi vrut ca parcul să fie mult mai mare, de patru, cinci ori mai mare, cu mai multe zone sălbatice, dar nu putem să avem un Sub Arini sibian în fiecare oraș...
Sâmbătă după-amiaza, coborând dinspre parc către noua mea casă, am simțit că mă așteaptă în cameră un iepure. Ar trebui să pot să-l apuc de urechi și să îl scot încet-încet din joben, oricât ar fi el de sălbatic.
Primul lucru pe care l-am făcut aici a fost să rotesc biroul cu fața la fereastră – cea care dă spre apus. E ceea ce nu mi-am putut permite acasă, din lipsă de spațiu. Întodeauna am visat să scriu așa, cu fața la o fereastră.
Sâmbătă seara, plouă cu soare. Deschid ușa casei, mă uit la lumina cernută prin țesătura fină de stropi, ascult muzica asta, a ploii pe marchiza de la intrarea în casă. Am fereastră, am liniște, am și o poveste în gând. Mai departe?

31 august 2017

În rezidență, spre o carte

În ajunul plecării, tristețe copleșitoare, orice aș face. Ieri după-amiază am plecat aiurea pe străzi, m-am dus și m-am tot dus, am parcurs vreo nouă kilometri, cu ochii în trotuar și în curți și pe garduri, la motani cu jad în priviri, pricepând iarăși cât de mult iubesc Bucureștiul. Cum să pleci acum de aici? E deja lumină de toamnă, mai mint un pic frunzele astea arse de soare și secetă, și totuși e deja lumină de toamnă. A fost o vară teribilă, a trebuit să lucrez în august ceea ce era programat și pentru septembrie, o traducere dificilă, cu mult spațiu pentru inovații și invenții, cu un întreg capitol scris în rime. Anul trecut îmi amintesc că a fost tot vară grea, mă amuzam așteptând Sfânta Septembrie, n-a venit, cum n-a venit nici Iepurele de Martie, a urmat tot numai muncă fără oprire, dar iată că pauza mult așteptată chiar vine acum, cu un an întârziere. Mi-am dorit tare mult să pot pleca undeva pentru o perioadă mai lungă, singură între niște dealuri, între niște munți sau într-un oraș oarecare, iată că acum se întâmplă. O rezidență FILIT, o lună doar pentru scris. Planul cărții încape pe-o foaie. O agendă verde și-un pix. Laptopul, cana și o pungă din cafeaua preferată, proaspăt râșnită. Un bagaj foarte mic. Doar de mine va depinde dacă o să pot să încep. Să stau cât mai izolată, să mă bucur de singurătate, să nu cad în tristeți, și mai ales să nu mă pierd în tocătoarele publice. Acum e numai tristețe, nu-mi plac plecările, mă urnesc greu, nu văd rostul, dar - vorba unui personaj dintr-o carte - cine plânge vineri se veselește duminică.

La muzeu


La Muzeul Național al Literaturii. Portret de Ema Cojocaru, inclus în expoziția sa de la capătul seriei „Întâlniri cu prozatoare contemporane”, organizat de Romanian Literature Now, seri moderate de Emanuela Ignățoiu-Sora. Expoziția e deschisă o săptămână, apoi fotografiile vor fi păstrate în patrimoniul muzeului, singurele imagini color de acolo.

30 august 2017

Jurnaliere - What is the word

Seară la muzeu. Cineva întreabă dacă la sfârșit vom primi fotografiile noastre din expoziție. Sigur că nu. Și ce-am putea face cu ele, să ni le punem pe pereți dând la o parte rafturi, icoane, ca să ne închinăm la propria?...
O lumină plăcută - de fapt penumbra, unghiurile hașurate care fac să se înalțe zonele luminate, înguste.
Stau mai mult pe afară sau în ușă, ascult de acolo. Privesc prin ochiurile de geam. Ating cu piciorul trotineta unui copil.
Suport tot mai greu aglomerațiile. O prezență necunoscută, prea aproape, umăr în umăr, și mă pândește leșinul.

A apărut Sfîrșitul lui Attila Bartis, așteptam cartea asta. Am ascultat un fragment vara trecută la Arad, într-o seară din festival; a fost probabil cea mai plăcută lectură publică, scriitorul citea lent, sub cerul liber, la lumina unui reflector, pasajul în care o femeie vine să i se facă o fotografie de legitimație, femeia poartă ochelari de soare, și-i dă jos, este oarbă. Text încărcat de o senzualitate bizară, greoaie, splendidă.
În seara următoare, când invitații români care-și executaseră numărul se amuzau bătând mingea pe-afară și urlând indiferenți la cei dinăuntru, A.B. a stat pe scaun picior peste picior și ne-a ascultat; am citit din Hibernalia, cu frunze și moarte și fum, mamă și bărbat sub copac, nu prea îmi ardea când văzusem că microfoanele din noul spațiu merg prost, că riști să fie gălăgie; dar e de-ajuns să ridici privirea și să vezi chiar în fața ta un om ascultându-te foarte atent, ca să duci treaba la capăt, și încă cu mare plăcere - omul atent era Attila Bartis.

O floare albă în ghiveci. Am uitat cum se cheamă.
What is the word.