24 septembrie 2017

Jurnaliere - Dumneavoastră

Sâmbătă și duminică e cel mai liniște aici.
Ies din casă, traversez grădina, mă apropii de poartă. Când să deschid, văd un câine întins în iarbă, chiar lângă tufa de mătrăgună de lângă gard. Mă urmărește cu interes. Un cățeloi mare, roșcat și bătrân – după cât de tare i-a albit botul. Cum de-o fi intrat? Și pe unde-o să iasă?
„Vreți să ieșiți?” mă pomenesc că-l întreb.
Răspicat, făcând un semn către poartă.
Mă privește, văd că pricepe perfect, se ridică. Destul de greu. Chiar că-i bătrân.
„Haideți”, zic. Și-i țin poarta deschisă. „Ușor.”
Trece pe lângă mine încet, legănându-și corpul masiv. Îmi mai aruncă o privire și iese.
„Așa”, spun.
Ies și eu, închid poarta.
„Cu plăcere.”
Se trântește în mijlocul străzii, în locul unde l-am mai văzut și-altă dată.
În urma lui, în iarbă, a rămas un pantof maro, bărbătesc.

***
„Spre văi de jad și sălbăție” a primit vineri seara Premiul „Cartea anului”, la decernarea premiilor USR Sibiu. Juriul a fost alcătuit din Mircea Braga (care a prezentat cartea), Joachim Wittstock și Dumitru Chioaru. Mulțumiri!

Romanul sălbăției este și una dintre cele cinci cărți nominalizate la „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2016”, care se acordă la FILIT. Câștigătorul ales de liceenii ieșeni va fi anunțat în festival.


(Foto: vitrina Librăriei Junimea)

***

Elevii din Clubul de lectură Alecart, de la Iași, povestesc despre întâlnirea noastră de vineri, în două episoade și pe foarte multe voci, aici și aici.

20 septembrie 2017

Jurnaliere - Gata întâlniți

Copilul adună frunze în palme, traversează în fugă aleea, trece de mamă, aruncă toate frunzele uscate înspre femeia care stă pe bancă, vreo prietenă a mamei. Femeia țipă - dar cu măsură, cam rușinată. Mama vorbește la telefon. Copilul fuge iar și își umple mâinile cu frunze uscate. E o grămadă amărâtă de pe marginea drumului, nu doar frunze, dar crenguțe, dar chiștocuri de țigară, praf, pietricele. Fuge iar la femeie. Am trecut. Aud țipătul. Privesc în urmă. Femeia a fugit de pe bancă, s-a ferit. Copilul aruncă frunzele și mizeria în aer.

Un câine alb, tolănit cât e de lung de-a latul drumului, lăsând liberă doar pista pentru bicicliști. Ne strecurăm pe lângă el rând pe rând - să nu trezești niciodată un câine care doarme! -, pare blând, are nas roz, dar ceea ce ne interesează de fapt este dacă el mai respiră. Privim burta, reperăm mișcarea. Respiră. Înaintăm, ne vedem de treburile noastre, tăcuți. Respirăm.

Izolarea, treabă grea mai ales când ești plecat de acasă. Acasă lucrurile sunt așezate. Ești deranjat de câte-un amic care se pomenește cu chef de întâlniri fiindcă, vorba ceea, a venit la capitală. Nimănui nu i-ar da prin cap că tu n-ai atâta timp liber. Cei care lucrează acasă par liberi mereu. Întâlniri, peste tot întâlniri. Prea puțini știu replica aceea dintr-o povestire a lui Beckett, unde cineva, poate încă și mai terorizat ca mine de întâlniri, enumeră toate variantele și posibilitățile de întâlniri, conchizând cu „sau nemaiîntâlnindu-se deloc, și considerându-se gata întâlniți”.

Închid telefon, netul oricum nu merge decât strâns de gât, plec sau stau, nu contează.
Pe pervaz, câteva flori din grădină, cinci pere, un ciorchine de strugure.
Lumina pe toate acestea.
Povestea crescând greu.
Noica le spunea celor care se văitau că nu pot scrie că nu se plimbă destul. M-am plimbat ori prea puțin, ori prea mult. Astăzi, perfect.

În teiul din fața ferestrei poposesc rând pe rând o gaiță, un codroșu, o mierlă. Gaița bea apă dintr-o scobitură, pe trunchiul tăiat. Codroșul se toaletează, întinde un picior și o aripă, apoi celălalt picior, cealaltă aripă. Gaița și codroșul nu vin niciodată deodată. Se consideră deja întâlniți. Mierla apare, ca picată din lună, în timpul programului gaiței. Gaița o aranjează urgent.

Minunat și textul de astăzi al lui Valeriu Gherghel, despre Flaubert și cât de tare te poate usca o întâlnire, cât de tare îți poate rupe șirul gândurilor, ritmul la scris („după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”).
Caut cu disperare izolarea de acasă.

Zece ani de blog. Nu serbăm, consemnăm. Penibilul aniversărilor de orice fel.

13 septembrie 2017

Interviu - libris.ro

Îmi place să mă plimb, asta e limpede, să hoinăresc pe străzi cunoscute, unde ai văzut deja totul de o mie de ori, și unde totul e de fiecare dată diferit. Îmi place să caut mereu o poveste. Îmi place să primesc scrisori lungi, de la un prieten sau doi, e-mailuri care apropie mai mult ca orice apropiere. Îmi place fidelitatea totală a prietenilor, în ciuda credințelor diferite. Îmi place muzica mea din căștile albe. Sunt depresivă. Dar am și accese nejustificate de bucurie, copleșitoare, rude cu nebunia. Sunt înspăimântată de singurătatea asta pe care o trăiesc azi și după care am tânjit mult. Știu că din ea o să iasă ceva. Dar până atunci, mă sfredelește monstruos. Îmi place cum plouă acum în grădina din spatele meu – și îmi place că pot să văd merele, prunele, perele, motanul birmanez și frunzele, ierburile de acolo, fără să mă întorc chiar în clipa asta cu fața la ele.

Fragment dintr-un scurt interviu de pe libris.ro, cu câteva recomandări de lectură, din ce-am citit în ultima vreme, aici

7 septembrie 2017

Fragment

Curți, case, ferestre, campanule, și deodată mirosul de fum, undeva se ardeau frunze adunate cu greble în grămezi, culorile se stingeau în nuanțe de gri, se înălțau fuioare desenând portative și-o simfonie teribilă se răspândea sfârâind în dimineața de toamnă, dacă dimineață mai era asta, căci nu părea să mai fie, și nici atât de pustie, și nici atât de tăcută, pe Berzei, pe Ostașilor, pe Sfântu Constantin, cine mai știe pe unde, peste tot și niciunde. Oameni cu degete galbene curățau nuci, sterilizau borcane în cuptoare, foșneau celofane, umpleau sticle cu materii păstoase, acre sau dulci, puneau etichete și depozitau prin cămări, iar acestor oameni, că oameni trebuie să fi fost, chiar dacă nu erau de văzut, toate cuvintele care le ieșeau pe gâtlejuri, pe guri, despre toate borcanele, celofanele, etichetele și dulapurile, dar și despre vremea de-afară, dar și despre rude, dar și despre necunoscuți pe care pretindeau fără putință de tăgadă că i-ar cunoaște din clipa în care îi zăreau ei cumva trecând pe stradă, așa, toate cuvintele nu le provocau nici o rană, vorbele păreau să curgă fără nici o problemă, le auzea și el, deversându-se și diluându-se în note înalte, oricât de șoptite, dinspre curți cu porțile închise, dinspre camere cu ferestre deschise, și deodată și-a dorit să fie înapoi, la masa lui, pe scaunul lui, el însuși un scaun, el însuși o masă, de ce ieșise și unde se ducea, unde era zidul de care își sprijinea rama trupului, unde pata uleioasă lăsată pe peretele galben de el, de-o formă care trebuie să-i fi semănat pe undeva, măcar pe la mijloc, acolo unde-i negreala mai groasă, și unde clopotul de-un plumb străveziu al încăperii, al casei părintești, unde aerul e atât de cleios încât poți să te sprijini vara de el, și nu numai vara, dar oricând sunt luminile prea puternice, ah, acolo, departe de capre, de vocile amiezei, de găunoșenia unor forme temeinic exersate, veselia, ah, ceva numai numit muzică, fericirea atât de ruptă în cur?


- fragment dintr-un text, inedit -

6 septembrie 2017

Rezidența FILIT - Camera cu două ferestre (2)

Mai departe a urmat o duminică însorită, cu prima vizită la Palatul Culturii. De fapt, am mers să văd Muzeul de Artă. Fericit episod, fiindcă încă pluteam în impresiile lăsate de Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Și-a fost ca o înnodare a stărilor – să văd alte tablouri de Grigorescu, Tonitza, să regăsesc lumini și nuanțe, personaje plutind pe pajiști înflorate, priviri de copii. Am zăbovit mult la „Fata cu fluturele” lui Gh. Panaiteanu Bardasare, încântată să recunosc fluturele Vanessa atalanta de pe brațul fetei; fluturele este unul dintre favoriții lui Nabokov, „Vanessa mea cu linii stacojii” din „Foc palid”, fluture vestitor de moarte – dar și de frumusețe. M-am oprit mult la „Peisaj” de Dumitru Ghiață – cel de iarnă –, cuibărindu-mi privirea în colțul din dreapta, jos, unde zăpada nu-i albă, ci are în ea un curcubeu de culori, străluciri albastre, turcoaz, roz-flamingo. Mi-am amintit pasajul din „Fata cu cercel de perlă” al lui Tracy Chevalier, unde fata se miră când pregătește culorile pentru o scenă de iarnă: de ce atâtea tuburi de albastru, dacă maestrul va picta zăpadă? Unde e albul? De ce nu e nevoie de el?
Albul, dacă a venit vorba de el, e în norii-porumbiță ai lui Sabin Bălașa, din Sala Pașilor Pierduți.
Iar negrul, să aducem vorba de el, e în dantela sutelor de ciori care plutesc către seară pe deasupra Universității Tehnice, când te întorci din cea mai lungă plimbare, din Parcul Expoziției – păstrând vizita la Grădina Botanică pentru o zi viitoare, când presimt că va fi mare nevoie.

M-am plimbat pe străzi, cu harta orașului vag memorată, oprindu-mă ca să mă uit la balcoane și ferestre, citind plăcuțe pe case, pe unde a locuit Eminescu sau Otilia Cazimir, iar în alte locuri am pus chiar eu plăcuțe imaginare și vii: aici a locuit când era mic un poet care a rămas copil și când i-a albit părul, iar în curtea de unde-a dispărut băiețelul sunt o minge și un cufăr de lemn pe care scrie cu litere mari, de vopsea, „Teatrul național”.
M-am uitat la florile din ronduri, udate duminică dimineața devreme de muncitori harnici, cisterne întregi pentru niște flori splendide ale căror nume nu prea le știe nimeni – soarta florilor care cresc în mulțimi pe mijlocul străzii, atât de bizar asemănătoare cu a florilor de câmp.
M-am uitat la tinerii în tricouri albe și cu ecusoane roșii legănate la gât, veniți cu miile la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși, le-am simțit bucuria și când se plimbau vineri, sâmbătă, mână în mână prin Copou, dar și când ascultau slujba duminicală, în fața Catedralei. O mare de oameni, mulți îmbrăcați duminică în costume populare, și atâta senin pe chipurile lor, și nici un „vrem spitale, nu catedrale”. La Trei Ierarhi am stat o vreme între brazi, ascultând sfârșitul unei predici despre iubirea aproapelui și privind un copilaș de un an și ceva care escalada cu mare greutate scările înalte de piatră ale bisericii care îi treceau de genunchi și sărea apoi de pe ele printr-o parte, pe toată distanța, ajutat de mâna mare a tatălui, și iar de la capăt, de multe ori așa, cu mare greutate în sus pe scări și cu tot atâta bucurie în jos, și m-am gândit că nu vreau să-i uit niciodată nici strădania, nici bucuria.
Apoi mi-am cumpărat un pahar verde de sticlă și-un buchet de imortele mov și m-am închis în camera mea. Ultima imagine de afară a fost a tânărului paznic de noapte care ședea sub felinar, la intrarea în căsuța vecină, citind dintr-o carte.

Noaptea a plouat crunt. Dimineața, am sărit într-un suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu melcii de la fereastră? La ora opt, mai era unul singur pe grilaj. „Tu cum de n-ai plecat?”, l-am întrebat. „Ai ceva la picioruș?” A pornit și el într-un târziu, mascându-și discret șchiopătatul. Iar când îl fotografiam, încercând să surprind în aceeași imagine și-un lujer de viță-de-vie încărcat de stropi, și-un măr roșu care încovoia o creangă în grădina din spate, m-am pomenit privită de doi ochi albaștri oarecum cunoscuți. O pisicuță birmaneză se ivise între ierburi, privind la rândul ei acest intrus care sunt eu. Am fotografiat-o iute și am încercat s-o ademenesc. La muzeu încă n-a venit nimeni, este luni dimineața, odată cu săptămâna începe practic și rezidența de scris, s-au terminat zilele pe care mi le-am acordat pentru acomodare, și mi-ar prinde tare bine o pisică birmaneză aici. Am avut cândva un motan cu ochi albaștri și mască ciocolatie, este rasa pe care o cunosc cel mai bine – pisicile astea chiar se pricep să poarte un dialog.

În zilele următoare am fost fermecată de Grădina Botanică și de bojdeuca lui Creangă. Ah, drumul abrupt care dă către dealuri! În bojdeucă, mai era un mic grup – și-am descoperit că erau niște prieteni din București, pe care i-am cunoscut, culmea, la Muzeul Literaturii din capitală. Bojdeuca asta m-a emoționat teribil. Măsuța atât de mică, lângă ferestruică. Portretul lui Creangă, din ultimul an de viață. Scrinul și sfeșnicul lui Eminescu, primite de la Vasile Pogor. Apoi, deschiderea splendidă către dealuri – și aici terasele de lumină.
Cu măsuța și lumina asta în gând, am pornit către casă – da, „casă” a zis gândul meu. Am trecut pe la Casa Pogor și m-am bucurat de întâlnirea cu organizatorii FILIT. Lucian, Florin, Amelia și colegii lor roiau prin muzeu, jonglând cu afișe și programe, punând la cale evenimentul din octombrie. Am stat un pic pe-o băncuță verde și m-am gândit ce norocoasă sunt să mă aflu aici.
Înapoi în bojdeuca mea cu două ferestre, am deschis documentul nou, pe care abia de scrisesem într-una din diminețile trecute titlul și primele pagini. Le-am șters și-am luat-o de la capăt.

Și fiindcă se spune că imaginea scriitorului scriind ar fi suspectă de kitsch, o să trag perdeaua verde aici, o să fac sfârșit din acest început, știind că „Va urma”. Vor urma: întâlniri și vizite, la Editura Polirom, cu tinerii cititori de la Alecart, probabil și o lansare a „Verii cu Isidor”, multe emoții dar și multă tăcere, și poate va crește povestea cea nouă, acum doar o schemă într-un caiet și un ghem fierbinte în minte.
Mulțumesc, FILIT și Muzeul Național al Literaturii Române din Iași.


(text scris ca beneficiar al unei rezidențe FILIT pentru scriitori, septembrie 2017)

3 septembrie 2017

Rezidența FILIT - Camera cu două ferestre (1)

Acum cinci ani eram la Mala Vrbica, în prima mea rezidență literară. În sătucul din Serbia scriam ultima parte din „Simfonia animalieră”, stând la o masă sub un nuc, iar la picioare având un motan gri, care mi-a adus în dar într-o seară o viperă cu corn – un șoarece n-ar fi fost suficient, era un motan foarte recunoscător cu mângâierile omului. Azi sunt la Iași, într-o rezidență FILIT. Prima mea rezidență de o lună, pentru care o să spun de la bun început că mulțumesc tare mult. Cine nu visează să fugă în lume, doar el cu povestea ascunsă în sân?
„Cine plânge vineri se veselește duminică” – e vorba unui personaj dintr-o carte, confirmată pe deplin de mine, un taur sperios. Nu mi-e ușor când plec într-un loc nou. Și-am ajuns într-o vineri. Zile de adaptare, de învârtit în gol, de pipăit locul. O masă, un scaun și un pat. Idealul. Am venit cu o cană, plicul de cafea preferată, o agendă, laptopul și două perechi de ochelari. Cel mai mic bagaj posibil, fiindcă visam la o perioadă de trai modest și cuminte, lipsit de orice fel de complicații – iar prima complicație e bagajul pe care-l tot cărăm după noi.

Stau într-o căsuță din spatele Casei memoriale „Nicolae Gane”. Am primit o cameră cu două ferestre, una spre răsărit, una spre apus. E primul lucru care mi-a plăcut aici. Abia a doua zi am priceput că asta e camera Serenei și-a lui Isidor; exact așa e camera inventată pentru ei în „O vară cu Isidor”, cartea pentru copii scrisă astă-primăvară.
Fereastra dinspre răsărit e o explozie de verdeață: grilajul e năpădit de plante cățărătoare. Plantele astea, printre care văd în grădina din spate a vecinilor, plină de pere, mere, prune, roșii și sunete – găini ziua, greieri noaptea, câini și ziua, și noaptea – plantele astea vii îți intră în casă dacă le lași. E un vis al tuturor celor care admiră casele acoperite de iederă sau viță japoneză și se întreabă cum o fi să locuiești înăuntru. Așa. Foarte răcoare și liniște. Iar pentru cei care se întreabă ce fac melcii când nu plouă, tot fereastra asta oferă răspunsul: stau pitulați pe la umbră, închiși în casele lor. Douăzeci și doi de melci am numărat dintr-o privire pe dosul grilajului, în prima seară. Stau înșirați pe bare, niște pustnici și ei, cu un soi de ureche interioară ciulită în afară, discret: plouă? Nu plouă.
Fereastra dinspre apus dă în curtea unde sunt, pe lângă muzeu, tot felul de clădiri care țin de Muzeul Național al Literaturii din Iași. Doi tei. Puzderie de flori – îmi promit să presez una din fiecare, deși n-am la mine dicționarele care mă ajută la treaba asta acasă. Statui. O lumină cernută. Cum am ajuns vineri, iar azi e duminică, nu prea e nimeni pe-aici. Un codroșu – nu de căldură, nici de ploaie, ci o pasăre numită așa, fiindcă e gri cu coada roșie, stă și cântă în tei, privind locatarul străin. De-acum îi cunosc țârâitul. Și mă pomenesc zâmbind când îl aud – am companie.
Deocamdată: aici e mult mai liniște și decât acasă. Cel puțin la sfârșit de săptămână.

Despre singurătate, altădată. Când vii într-o rezidență literară, visezi la singurătatea totală. Sunt fericită să o găsesc. Însă atunci de ce mă simt copleșită, pierdută în aproape fiecare oră din primele două zile? Cu singurătatea sunt prietenă bună. Dar aici e altceva. Nu singur, ci străin te simți când ești departe de casă. Aici, la sute de kilometri de Bucureștiul pe care-l jeleam la plecare – iubesc Bucureștiul, lumina de toamnă pe străduțele cu case prăbușite într-ânsele –, în Iașul unde am mai fost doar o dată și doar pentru câteva zile – anul trecut, la FILIT –, oamenii par să îmi fie cu toții străini. Faptul că vorbesc atât de diferit îmi amintește asta constant, pe fiecare trotuar; dar străinul sunt eu. Senzația îmi amintește de primii ani locuiți la Sibiu. Faptul că vorbeam fără nici un fel de accent mă făcea un intrus. Tăcută, singură pe străzile Iașului, în primele două, trei zile m-am bucurat de lumină, de clădiri, de case mici și palate mari, în plimbările lungi, de câte opt, nouă kilometri, am vorbit cu câini și pisici, și cu foarte puțin cu oameni. Dar am ascultat.

Lucruri care mă fac să mă simt ca acasă: cana roșie, o farfurie cu struguri, pagina din fața ochilor, îndoielile legate de scris. Poți să scrii ceva, să te cufunzi în lumea ta imaginară, să construiești o lume imaginară, funcțională, când realitatea îți cere atâta atenție, când totul în jur e nou, nemaivăzut înainte?
Ieri, plimbare în parcul Copou – care plânge după o ploaie – cu ochii la căsuțe în copac și la copii care chiuie gonind pe trotinete, pe alei bălțate de soare, departe de bunici. Aș fi vrut ca parcul să fie mult mai mare, de patru, cinci ori mai mare, cu mai multe zone sălbatice, dar nu putem să avem un Sub Arini sibian în fiecare oraș...
Sâmbătă după-amiaza, coborând dinspre parc către noua mea casă, am simțit că mă așteaptă în cameră un iepure. Ar trebui să pot să-l apuc de urechi și să îl scot încet-încet din joben, oricât ar fi el de sălbatic.
Primul lucru pe care l-am făcut aici a fost să rotesc biroul cu fața la fereastră – cea care dă spre apus. E ceea ce nu mi-am putut permite acasă, din lipsă de spațiu. Întodeauna am visat să scriu așa, cu fața la o fereastră.
Sâmbătă seara, plouă cu soare. Deschid ușa casei, mă uit la lumina cernută prin țesătura fină de stropi, ascult muzica asta, a ploii pe marchiza de la intrarea în casă. Am fereastră, am liniște, am și o poveste în gând. Mai departe?

31 august 2017

În rezidență, spre o carte

În ajunul plecării, tristețe copleșitoare, orice aș face. Ieri după-amiază am plecat aiurea pe străzi, m-am dus și m-am tot dus, am parcurs vreo nouă kilometri, cu ochii în trotuar și în curți și pe garduri, la motani cu jad în priviri, pricepând iarăși cât de mult iubesc Bucureștiul. Cum să pleci acum de aici? E deja lumină de toamnă, mai mint un pic frunzele astea arse de soare și secetă, și totuși e deja lumină de toamnă. A fost o vară teribilă, a trebuit să lucrez în august ceea ce era programat și pentru septembrie, o traducere dificilă, cu mult spațiu pentru inovații și invenții, cu un întreg capitol scris în rime. Anul trecut îmi amintesc că a fost tot vară grea, mă amuzam așteptând Sfânta Septembrie, n-a venit, cum n-a venit nici Iepurele de Martie, a urmat tot numai muncă fără oprire, dar iată că pauza mult așteptată chiar vine acum, cu un an întârziere. Mi-am dorit tare mult să pot pleca undeva pentru o perioadă mai lungă, singură între niște dealuri, între niște munți sau într-un oraș oarecare, iată că acum se întâmplă. O rezidență FILIT, o lună doar pentru scris. Planul cărții încape pe-o foaie. O agendă verde și-un pix. Laptopul, cana și o pungă din cafeaua preferată, proaspăt râșnită. Un bagaj foarte mic. Doar de mine va depinde dacă o să pot să încep. Să stau cât mai izolată, să mă bucur de singurătate, să nu cad în tristeți, și mai ales să nu mă pierd în tocătoarele publice. Acum e numai tristețe, nu-mi plac plecările, mă urnesc greu, nu văd rostul, dar - vorba unui personaj dintr-o carte - cine plânge vineri se veselește duminică.

La muzeu


La Muzeul Național al Literaturii. Portret de Ema Cojocaru, inclus în expoziția sa de la capătul seriei „Întâlniri cu prozatoare contemporane”, organizat de Romanian Literature Now, seri moderate de Emanuela Ignățoiu-Sora. Expoziția e deschisă o săptămână, apoi fotografiile vor fi păstrate în patrimoniul muzeului, singurele imagini color de acolo.

30 august 2017

Jurnaliere - What is the word

Seară la muzeu. Cineva întreabă dacă la sfârșit vom primi fotografiile noastre din expoziție. Sigur că nu. Și ce-am putea face cu ele, să ni le punem pe pereți dând la o parte rafturi, icoane, ca să ne închinăm la propria?...
O lumină plăcută - de fapt penumbra, unghiurile hașurate care fac să se înalțe zonele luminate, înguste.
Stau mai mult pe afară sau în ușă, ascult de acolo. Privesc prin ochiurile de geam. Ating cu piciorul trotineta unui copil.
Suport tot mai greu aglomerațiile. O prezență necunoscută, prea aproape, umăr în umăr, și mă pândește leșinul.

A apărut Sfîrșitul lui Attila Bartis, așteptam cartea asta. Am ascultat un fragment vara trecută la Arad, într-o seară din festival; a fost probabil cea mai plăcută lectură publică, scriitorul citea lent, sub cerul liber, la lumina unui reflector, pasajul în care o femeie vine să i se facă o fotografie de legitimație, femeia poartă ochelari de soare, și-i dă jos, este oarbă. Text încărcat de o senzualitate bizară, greoaie, splendidă.
În seara următoare, când invitații români care-și executaseră numărul se amuzau bătând mingea pe-afară și urlând indiferenți la cei dinăuntru, A.B. a stat pe scaun picior peste picior și ne-a ascultat; am citit din Hibernalia, cu frunze și moarte și fum, mamă și bărbat sub copac, nu prea îmi ardea când văzusem că microfoanele din noul spațiu merg prost, că riști să fie gălăgie; dar e de-ajuns să ridici privirea și să vezi chiar în fața ta un om ascultându-te foarte atent, ca să duci treaba la capăt, și încă cu mare plăcere - omul atent era Attila Bartis.

O floare albă în ghiveci. Am uitat cum se cheamă.
What is the word.

28 august 2017

Jurnaliere - De acolo aici

Căldură mare, plapumă nouă.
Zile alungite ca o umbră în zori.

Am terminat de tradus Lewis Carroll. Aș scrie despre golul care rămâne când închei o traducere atât de intensă, dar pe cine ar interesa? Căci atunci când am greșit și am vorbit cu patimă despre asta, golul a fost înțeles ca „lipsă de viață” (aș pufni în râs, dar mi se clatină cafeaua în cană), când de fapt ceea ce contează aici e tocmai reversul: toată viața înnebunitor de frenetică, ceea ce dispare subit odată cu încheierea traducerii unei cărți delicioase și grele, imposibilitatea de-a coborî din carusel fără să amețești - de acolo aici - ce distanță! Nimic nu are gust după aceea o vreme, nimic nu mai pare o preocupare rezonabilă, totul îți pute, pe scurt. E vorba de bogăția imensă pe care-ai avut-o și fără de care-ai rămas dintr-o dată, realmente de pe-o zi pe alta: ieri corectai, erai încă acolo, azi ai predat și (ți se pare că) n-ai rămas cu nimic. Ah, ah, vechea discuție despre „trăit”, dusă într-un loc mocirlos.

Așa că mă zbat cu un text scurt despre scaune, scriu, desenez (prost!), citesc din aceeași zonă de unde-am tradus și mă gândesc că aș vrea să traduc H.S., de fapt am decis c-o voi face, dar ca la început, fără contracte, fără apăsare.

Încă trei zile acasă.
Curățenie în dulapuri.

Ori de câte ori închid Facebook pentru liniște și concentrare mai bună, îmi rămân doar câteva locuri unde să citesc constant texte bune. Unul dintre ele e blogul lui Valeriu Gherghel; și, ceva mai nou, rubrica sa de pe Literomania. Sunt însemnări din care se poate alcătui un volum frumușel despre citit și cititori. Am savurat textele despre scris și „trăit”, despre cei care citesc doar cărți noi, despre plăcerea dificultăților și câte și mai câte. Sigur ni se pregătește o carte, eu o aștept.

Nu mai pot scrie articole.
Un teanc în stânga, din care se mai poate face o carte. Dar vreau?

19 august 2017

Atelier

Ah, vis mai scump ca însuși visul,
Și mai de basm ca însuși basmul!
Huzur la ceasuri arămii
Și desfătare-n dansuri vii!
Ce trai ar fi
De-ai viețui...
Budincă de ipverg gustând
și bând prea-finul Azzigum!

Și dacă-n alte zile, ceasuri,
Printre-alte flori și-alte mătasuri,
Aș fi poftit la masă: „Zi
Orice poftești și-al tău va fi!”
Ah, atunci știu
Aș viețui...
Budincă de ipverg gustând
și bând prea-finul Azzigum!

(Lewis Carroll, traducere VDN)

13 august 2017

O canapea unde e loc pentru fiecare

„Cum se produce despărțirea de un personaj, la capătul scrierii unei cărți?”
Anchetă în Revista de Arte și Meserii. Am încercat să răspund:

O canapea unde e loc pentru fiecare

Eu sunt omul care a avut o dată un motan. Și care nu „și-a mai luat” nici o altă pisică, niciodată. Fiindcă ființele care ne însoțesc zece ani nu se înlocuiesc. Poate că tot așa, personajul din cartea pe care am terminat-o luna trecută, O vară cu Isidor, și care astăzi se află la tipar, nu are cum să dispară sau să fie înlocuit – chiar dacă pare că dispare, chiar dacă pare că e înlocuit. Cred că nu ne despărțim niciodată de un personaj odată cu terminarea cărții, cred că o să fiu și azi, și poimâine și încă mult timp Isidor, condorul care poate să facă cu ochiul deși nu știe să facă cu ochiul, condorul care probează cercei cu rubine și se miră că are o ureche mai sus și alta mai jos, care scrie cu pene smulse de la subțioară, care locuiește undeva în Sinaia și a cărui voce e vocea mea. La fel cum și Doinel, ariciul din Simfonia animalieră, e încă aici, cum și Miranda Dortloft din Spre văi de jad și sălbăție sau domnul Teodorescu din Roșu, roșu, catifea sunt aici. Sunt anumite personaje de care n-ai cum să te desparți și pe care n-ai cum să le înlocuiești, și nici nu vrei să faci asta. Spre deosebire de motanul meu, însă, ele se așază la un moment dat pe canapea doar un pic mai într-o parte, lăsându-mă o vreme cam singură și oribil de tristă, ca să facă loc vreunui nou locatar – pe care, iată, tocmai încep să îl caut.

*

Suplimentul de cultură are site nou, arată foarte bine. E revista unde am scris articole săptămânal vreme de vreo opt ani, despre teatru, despre festivalurile de muzică, film, dans, expoziții și tot felul de evenimente din Sibiu - sunt arhivate aici și aici - și e posibil ca din toamnă să colaborăm din nou. În noua formă a site-ului sunt arhivate și ușor de citit și cele peste o sută de rubrici personale publicate acolo săptămânal, de-a lungul a patru ani. Alături de rubricile tuturor celor care-au scris vreodată acolo.

*

Suspendat temporar cont Facebook. Stop. Declar timpul dilatat și dens - împotriva tuturor legilor fizicii, care ar zice că ceea ce se dilată se diluează, se rarefiază.
Traducerea curge minunat. Câte peluze tunse atent, atâta teren sălbatic. Loc de improvizat și inovat, nesfârșit.
August e o cădiță de plastic în care îngraș crapi japonezi și oglindesc tot violetul în care-i voi elibera, în septembrie.

11 august 2017

Interviu în revista Insight (Tarom)

Ați tradus și ați scris mult. Ce presupune munca de traducător? Trecerea de la un scriitor la altul, de la un stil la altul? Care este cea mai mare dificultate cu care se confruntă un traducător?

— Traducerea de cărţi este ocupaţia care mi se potriveşte cel mai bine. Ştiu că se vorbeşte foarte mult de dificultăţi, când vorbim despre traducătorii de literatură din România, însă eu aş insista pe bucurie şi pe plăcere, pe miraculoasele întâlniri cu autori pe care poate doar ai impresia că îi cunoşti, citindu-i. Traducerea unei cărţi înseamnă o lectură intensă. Pentru aceste întâlniri sunt recunoscătoare, ele ajută şi stilul tău, dacă şi scrii. Se învaţă intensiv traducând autori buni. Cea mai mare dificultate este timpul îndelungat pe care trebuie să-l petreci stând la birou cu o carte şi faptul că trebuie să te laşi devorat, devorând: autorul pe care-l traduci te înghite complet. Nu poţi să mai scrii nici un rând de-al tău, când traduci pe altcineva. De trecut imediat de la un scriitor la altul – sau la tine – este imposibil. Sunt necesare perioade de recuperare, pauze, trebuie să taci, să refaci acel spaţiu alb.

Poate fi comparată munca de scriitor cu o călătorie imaginară prin epoci, lumi și personaje diferite? Când porniți în scrierea unei cărți ce presupune această călătorie?

— Sigur că da. Depinde mult de cartea scrisă. Ultima oară, imaginaţia m-a purtat în mintea unei fetiţe de 13 ani şi a unui condor de la grădina zoologică din Bucureşti. Însă la un moment dat am închis povestea în lucru şi chiar am pornit spre Sinaia, unde se desfăşura acţiunea, ca să verific locuri, străzi, copaci, palate, dar şi fiindcă mi se făcuse teribil de poftă de locul descris.

Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

— Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

— Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Ce reprezintă pentru dvs. o călătorie adevărată? Unde vă place să călătoriți și ce căutați în călătoriile adevărate? Oameni, locuri, muzee, momente magice?

— Îmi place să fiu singură sau însoţită de o singură persoană. Să merg la pas, neapărat, să văd oraşul pe jos, să cutreier pe străduţe, cu harta în mână, nu pe urmele obiectivelor turistice, ci doar ca să nu mă rătăcesc, să descopăr singură ceea ce pot descoperi. Să aud oamenii vorbind. Să văd ce copaci cresc acolo, ce flori, ce păsări sunt, cum miroase pe trotuarul din faţa unei patiserii, cum arată librăriile... Călătoresc doar cu avionul sau trenul, niciodată cu maşina. Cred că oamenii ar fi mai fericiţi dacă ar renunţa la maşini.

Ce înseamnă pentru dvs. o călătorie reușită?

— Suficientă linişte încât să mă aud gândind. Un bagaj foarte mic. Cel mai mic! Şi bucuria descoperirii unui oraş.

Există locuri de care v-ați legat sufletește si unde ați dori sa reveniți?

— Mă simt legată de Sinaia, loc în care am revenit în primăvara asta. Scrisesem mai mult de jumătate din „O vară cu Isidor”, iar cea mai importantă parte a cărţii se petrece în Sinaia. Am fugit acolo, ca să verific la pas fiecare străduţă, fiecare copac, fiecare turn descris când stăteam la biroul de acasă. S-au întâmplat mici miracole, am întâlnit în realitate locuri descrise din imaginaţie.
Aş vrea să revăd Budapesta şi Belgradul. Aş vrea să ajung măcar o dată la Sankt Petersburg!...

La ce visați în momentele de relaxare?

— La noua poveste, pe care aş vrea să o încep la toamnă. Şi mă uit de la fereastră la zborul pescăruşilor seara, la apus, când avioanele lasă pe cer o dâră roz, ca-n „Foc palid”, romanul lui Nabokov.

Interviu acordat Mariei Capelos, pentru revista Insight - Tarom, iulie 2017

9 august 2017

Azi

Dimineața devreme, puiul de pescăruș, mare și gri, pestriț, revine cu părinții. Tatăl stă sus, pe colțul hotelului, iar mama dă roată împreună cu puiul, peste clădirile din jur. Îi zăresc întâi umbra, apuc binoclul, îl urmăresc zburând înalt, printre antene, e el, fără nici o îndoială, mare aproape cât mama, dar gri, cu aripi pătate. Apoi revine și se așază lângă tată, stă o vreme, nu coboară la cuib. Apoi dispar toți, rămâne doar țipătul, țârâitul de pasăre tânără, care-și semnalizează prezența, care cere de mâncare, care spune zbor, sunt aici sau pur și simplu exist.
Ce fericire să pot să îi văd iarăși, la aproape o lună și jumătate de când au părăsit terasa. Și ce noroc să îi pot identifica dintre alți pescăruși, un triunghi drag - și asta datorită tatălui, pescărușul Gregoire, recognoscibil după aripa stângă, un pic ciufulită - niște pene distruse care nu-și mai revin.

Cartea pe care o traduc este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de mult timp, e o potrivire minunată între noi. Lumile paralele, realitatea și visul, împletirea magică a jocului cu cele mai sumbre dintre gândurile noastre, hoinăreala leneșă prin păduri deschizând porți de fildeș spre o lume de basm. Sunt zile în care, ca azi, sunt extrem de recunoscătoare pentru ce mi s-a dat.

Seara, plimbare lungă, singură, pe Kiseleff și înapoi pe Aviatorilor, apoi pe străzile Paris, Praga, Washington, Londra, cu ochii la trotuare și curți, la ziduri și umbre de felinare, și cu gândul la sfânta septembrie, când caruselul acestei realități năucitoare se va opri, voi coborî și voi porni dincolo de poarta mea de fildeș, poate în altă poveste a mea, mult-amânata. Dar acum sunt fericită în cartea pe care-o traduc, mi-o însușesc, o trăiesc, cu bucuria exploratorului care calcă pe pământ necălcat. Lewis Carroll al meu.

8 august 2017

„Punct și virgulă”

Într-una din zilele astea toride, am petrecut o oră la emisiunea „Punct și virgulă” realizată de Constantin Piștea. Am vorbit pe larg despre cărți, motoare ale scrisului și traduceri favorite, București, vânătoare de tihnă și seninătate într-o lume nebună. Înregistrarea emisiunii poate fi ascultată aici.

5 august 2017

Stelian Țurlea despre „Spre văi de jad și sălbăție”

Stelian Țurlea scrie ”Un basm cum nu sunt altele”, în rubrica Lecturi de weekend, pe Amos News - despre Spre văi de jad și sălbăție. Un text pe care îl văd târziu, dar care mă bucură enorm. Mulțumesc.

”Un basm cum nu sunt altele”

Veronica D. Niculescu este scriitor și traducător. A publicat mai multe volume de proză scurtă, peste douăzeci de traduceri și a obținut mai multe premii. Cartea de față este însă primul ei roman. Unul surprinzător din mai multe puncte de vedere, cu o structură circulară, închizând o parte care se desfășoară pur și simplu în versuri (superbul poem în proză cu Mereu da Flor şi dragostea măiastră).Departe de orașul natal și de familie, Miranda Dortloft scrie un basm în rime despre o viață reală, o dragoste și un prezent pustiu, despre o prințesă și o femeie a zilelor noastre. O carte în care planurile se întretaie, ca într-un joc de oglinzi, cu simboluri pe care le descoperi sau doar întervezi cu bucurie, cu o seamă de povești despre personaje minunate (cum ar fi Omul pe care îl așteaptă acasă un canar). O poveste care sfârșește ”sub un pâlc de mesteceni”, cu o meditație nesfârșită:”să public, să nu public, să public, să nu public, să public…”

Un stil superb: ”Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.

Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea de pământ de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, poartă-naltă de smarald, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.”

Veronica D. Niculescu – Spre văi de jad și sălbăție. Adevărata viață a unei false prințese
. Editura Polirom, colecția Egoproză. 240 pag.

3 august 2017

„E o treabă foarte onestă și sănătoasă asta, să scrii pentru cititorii tineri”

Cincisprezece scriitori răspund în revista „Observator cultural” la câteva întrebări adresate de Alina Purcaru, în dosarul intitulat „Noile cărți ale copilăriei și creatorii lor autohtoni”.
Bucuroasă să fiu și eu acolo, lângă autori cu mult mai multă vechime în poveste. Iată răspunsurile mele.


1. Cum v-ați descoperit (și ca) autor de literatură pentru copii? Care sunt reperele și preferințele dumneavoastră?

Mi-am dorit cam de acum zece ani să scriu și o poveste pentru copii. Pentru copii mai mari, un roman, un basm lung. De fiecare dată ceva m-a deturnat. În 2017, acum, invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie o carte pentru colecția Junior a Editurii Polirom, m-a pus pe treabă. Am scris ca din pușcă. Am închis tot ce făceam și într-o lună de izolare totală am scris „O vară cu Isidor”. Se vede treaba că invitația a căzut pe un teren prielnic: nu doar că visam de mult timp să scriu o asemenea carte, dar de un an și ceva nu mai scrisesem nimic.
Ca preferințe, mă duc spre zona cărților de citit, a textelor dense, cu un destinatar universal, copilul-adult și adultul-copil. Nu mă tentează cărțile pentru copii mici, în care predomină ilustrațiile sau în care autorul face giumbușlucuri care nu-i șad tocmai bine. Am lângă mine o carte cu trei romane pentru copii, de E. B. White, dintre care pe două le-am tradus pentru Editura Arthur. În carte nu există nici o ilustrație. Doar poveste, poveste, poveste, pe o pagină gălbuie, prietenoasă. Ăsta e idealul meu. De asta mi-a picat minunat propunerea de la Polirom: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit. Când i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, Cehov a spus că el consideră că și copiii merită să citească tot ce citesc și adulții. Le-a dat povestirea „Kaștanka” – iar imaginea cățelușei roșcate a devenit coperta cărții.


2. Cum ați descrie acest segment contemporan de literatură, comparativ cu epocile trecute?

Există multe direcții noi, am tradus și eu câteva cărți, unele mi-au plăcut, altele nu, iar câteva am refuzat, nu-mi plăceau deloc. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut cele două romane ale lui E. B. White, „Trompeta lebedei” și „Stuart Little”, scrise cu atât de mulți ani în urmă, precum și cartea lui Lewis Carroll la care traduc acum, pentru Polirom Junior. Cred că există povești scrise bine și povești scrise prost și atunci, și acum.


3. Care au fost cele mai mari dificultăți pe care vi le-a pus scrierea unui text destinat copiilor?


Aș spune, în primul rând, că niciodată n-am scris cu atâta plăcere, vervă și bucurie. Dar chiar când spun asta îmi amintesc și de epuizarea simțită pe la mijlocul poveștii. Fiindcă obosești și dacă lucrezi cu plăcere. Uluitor este că n-am simțit nici o clipă dificultățile pe care le întâmpin când scriu cărțile „mele”, adică acelea pentru adulți. E bizar. Începutul a fost, într-adevăr, mai greu. Dar asta fiindcă știam sfârșitul, aveam schema completă și voiam să ajung acolo cât mai repede, mi se părea că n-o să am răbdare să scriu partea de început, cea în care povestea trebuie să decoleze mai lent, lumea Serenei și-a lui Isidor e mai îngustă, mai ternă, ca să se justifice evadarea. Iar eu voiam să ajung la Sinaia! Dar în foarte scurt timp, am înotat în apele mele. Nicicând nu mi-a fost mai plăcut. Însă, repet, nici n-am avut în minte un cititor foarte crud, atunci poate m-aș fi bâlbâit, aș fi falsat.


4. Ce ați descoperit scriind cărți pentru copii?

Am descoperit bucurie. Plăcerea pe care o simțeam la început de tot, acum cincisprezece ani, când scriam prima carte de povestiri. M-am jucat cum am vrut. Gândul că nici nu există receptare critică, doar cititor și plăcere, mi-a dat târcoale vag, pe înserate. Am fost foarte disciplinată. Am descoperit că e foarte plăcut să scrii așa, urmărind cuminte întâmplările, înaintând cu un capitol pe zi, spunând o poveste, clar, cât mai simplu, evitând labirinturile, deraierile. E o treabă foarte onestă și sănătoasă asta, să scrii pentru cititorii tineri.


5. Ce credeți că nu trebuie să lipsească dintr-o carte destinată copiilor?

Era cât pe ce să spun umorul. Și deodată mi-am dat seama că tristețea, și tristețea e foarte importantă! De fapt, important e ca povestea să stârnească emoție. Emoții de tot felul. E la fel ca și în teatru, ca și în muzică, probabil ca în toate artele.

2 august 2017

Azi

Visez că nu mai văd. Vis recurent. Mergem pe stradă, suntem la Sibiu, se înserează, e din ce în ce în ce mai întuneric. Intrăm într-o intersecție mare, te iau de mână și îți spun: „mergi un pic mai încet, nu te speria, mi se întâmplă iarăși chestia aia”. „Chestia”, care pare foarte reală și repetitivă, de fapt știu în vis că e reală și repetitivă, e că mi se umbrește progresiv vederea la unul dintre ochi, pot să merg mai departe doar pentru că văd cu dreptul, stângul nu mă mai ajută deloc, e doar un câmp negru. Râd ca să nu te sperii, ne strecurăm printre mașini, știu că durează o vreme și-apoi totul se va lumina iarăși treptat, dar undeva lipită sub piele e spaima că într-o zi n-o să mai dureze minute, întunericul o să se lase de tot.

***

Ce plăcere să lucrezi cu redactori de carte atenți, dedicați, pricepuți, care țintesc slăbiciunea din țesătură și fac sugestii la fix. Am avut parte de câțiva redactori excelenți în ultima vreme, la cartea mea și la traduceri; azi am terminat de revăzut și retușurile pe o traducere lungă, mi-a luat două ore intense cu totul. Și uite-așa ne vindecăm după experiența traumatizantă, unica de felul ăsta, când ștergeam fraze rescrise aiuristic, greșeli și gafe, paragrafe nenorocite cu totul, de trebuia să bag aspiratorul după fiecare repriză înnebunitoare, că se umplea covorul de firicele de gumă, zi după zi așa, interminabil coșmar... Se mai poate și să meargă treaba bine, și întotdeauna înainte a mers, ăsta-i normalul, redactorul să fie dumnezeul și prietenul discret al traducătorului sau autorului, să ne ierte nouă greșelile noastre și să nu ne greșească acolo unde e bine. O excepție oribilă te poate face să crezi că ai luat-o razna de tot. N-ai luat-o.

30 iulie 2017

„Să fie viața doar un vis?”


Să fie viața doar un vis,
Un licăr vag de aur stins,
De-al Timpului șuvoi ne-nvins?

Plecați amar până-n pământ
Sau la spectacole râzând,
Ne perindăm, purtați de vânt.

Zi după ziuă se prăval,
Iar la amiază, sus pe val,
Nici că privim către final.

Lewis Carroll, ultimele strofe din Să fie viața doar un vis?
(traducerea mea)


Ce pisicuță blândă e Bucureștiul vara. Burtică de asfalt topit, mașini puține, oameni singuri mergând la pas pe lângă ziduri, în pârâiașe de umbră, în duminicile lungi, spre grădinile unde se aud trosnind bobocii care se desfac, de dalii, de nuferi, de ochiul-boului, iar pe acoperișuri strigă pescărușii la puii lor deja mari, nu te duce departe, nu te duce departe, și țipă vântureii roșii vânând ultimele drepnele, în curând vor pleca toate, țârâitul lor va fi înlocuit de claxoane.
Sunt îndrăgostită de București vara și de cartea pe care-o traduc.

(Foto - azi, în Grădina Botanică)

28 iulie 2017

Nimicuri

Mă trezesc la șase, e nor și mi-e bine, traduc zece mii de semne, îmi merge bine azi, nu ca ieri, e și un cântecel cu un porc, la zece ies, trec pe la poștă și trimit două cărți pentru o fostă colegă regăsită acum, apoi duc o carte altor prieteni, mă bucur de întâlnire, plec, strâng la piept un plic de cafea proaspăt râșnită, fierbinte, picură, am umbrelă, mi-e frig, doar un pic, e atât de frumos Bucureștiul vara, la Icoanei nu-i nimeni, ba e o fată cu un chow-chow, mimoza e uscată, un porumbel prăbușit lângă o tufă de petunii, îmi iau caise și roșii portocalii, mă minunez că au exact aceeași culoare, văd un pitic de grădină călare pe-un porc într-o curte părăsită, „să fie viața doar un vis”, fredonez și mă tem că se-aude, la prânz sunt acasă, asta e viața, cu tic și cu tac.

*

Zece ani de la „Sibiu, Capitală Culturală Europeană”, pare ireal, parcă acum trei zile alergam ca nebunii între spectacole de teatru și de dans, festivaluri rock, expoziții, conferințe, pe urmele actorilor, Altețelor, cântăreților, președinților, am văzut atunci cât într-o viață, scriam de n-aveam aer, la un cotidian, un săptămânal și-un bilunar, iar spre finalul verii - o vară nebună, nebună, nebună - am simțit că nu mai pot să scriu nici măcar o singură dată cuvântul Sibiu într-un articol, am fugit cu trenul la Budapesta, la festivalul Sziget, concerte, Sinead O'Connor și Tool și cine-o mai fi fost, legănare, băi de noroi, brățări și șuvițe, iar apoi m-am apucat de scris un volum de povești și apoi m-am apucat să traduc prima carte, bye-bye, am zis, bye-bye, adio, am zis!...

*

Duminică după-amiaza, când se mai dusese căldura, am pornit să văd lotușii egipteni. Pe aleea care ducea către lac erau niște bănci, pe o bancă stătea o femeie, iar lângă ea ședea o pisică tigrată, ținută în lesă, cuminte, cu bot lat, înțeleaptă, privind trecătorii. Și asta mi s-a părut foarte, foarte trist și frumos, indiferent câți lotuși înalți de doi metri am văzut după-aceea. Era aproape ca și cum o pisică ar fi ținut în lesă o femeie teribil de singură.


(Foto: VDN)

Nici nu mai era

Ea venea în lumea mea aparent liniștită cu aerul cu care vin acum furtunile seara, ușa se deschidea, canapeaua o primea, vorbele începeau să curgă, și râsul îi era tunet și zâmbetul îi era fulger. Ascultam, ascultam, lovind ușurel cu talpa în bălțile mele stătute, căutând să nu mă las zgândărită, căutând să nu las să iasă la suprafață nimic, țineam acolo ruga, durerea, insomniile, fugile, credința mea oarbă în 1, și toată fericirea imensă de-a le trăi zi după zi singură - cu tot ce spunem suntem mai săraci, cu tot ce declarăm despre noi pierdem ce ne este mai prețios. Ea mătura ca furtuna tot ce exista la suprafață, ea era omul suprafețelor plane, fără obstacole, și de aceea ascundeam, ascundeam cu febrilitate când simțeam că se apropie - comori și gunoaie, tot ce mi-era mai de preț. Ea scotea niște clinchete de brad împodobit în toiul verii, cercei și mărgele și șiroaie de vorbe și iubiri și păcate și fel și fel de cutiuțe goale, murdare. Ascundeam, o primeam, ascundeam. Ei îi plăceau fotografiile furate de la alții, ei îi plăceau rândurile furate de la alții, nimic nu era al ei dar își însușea totul - toată lumea era a ei. Uneori, prin colțul gurii mi se scurgea un firicel verde - aș vrea să plec, mi-e rău aici, scânceam ca pentru mine, aș vrea să plec - și știam că doar un pas mai departe, în singurătatea mea, în aerul meu neclintit decât de câte-un oftat, acolo mi-ar fi fost bine, dacă se poate vorbi așa, în termeni de rău și de bine. Dar ei îi plăceau suprafețele, bine și rău sunt cuvintele tari pe care le înțelegea, care îi plăceau. Ea pleca, așa cum pleacă întotdeauna furtunile, lăsând totul în spate, privind tot înainte. Și, copiind cu îndârjire mai departe, imagini de-ale altora, cuvinte de-ale altora, idei de-ale altora, până la urmă și le însușea, le flutura - de-acum erau chiar ale ei, deși nu erau deloc ale ei. Uita cine este. Nici nu mai era.

Uneori mă uitam pe fereastră, când se apropia o furtună, ca azi. E ea sau nu e, vine sau nu vine?
Deschideam geamul larg, fără teamă. Nu era. Nici nu mai era.

23 iulie 2017

Epilog la o lansare. Despre bucurii și false influențe

Joi seara, în Grădina Secretă de la Cărturești Verona, am trăit cea mai frumoasă lansare a unei cărți de până acum. I-am avut alături pe Bogdan-Alexandru Stănescu, Ioana Bâldea-Constantinescu și Alina Purcaru și un public numeros și divers, m-am bucurat să revăd foști colegi, de facultate și chiar de liceu, oameni de la atelierul de scriere creativă, oameni de la Radio România Cultural care mi-au devenit prieteni de când m-am mutat în București, oameni de la Biblioteca Națională, unde mi-am petrecut mult timp când am scris la cartea precedentă, oameni din redacția Polirom, scriitori care încă mai ies din casă pentru a se întâlni cu cărțile altor scriitori, cititori pur și simplu, iar unii dintre ei veniți cu copiii. Toți acești oameni, grădina minunată, seara de vară, toate au contat.

Ce fac eu aici, duminică după-amiaza, singură în cameră? Rememorez și pun deoparte momente, încântată de cum a ieșit, dar și bucuroasă că a fost singura lansare pe care i-o facem lui Isidor vara asta. Îl vom lăsa în pace până la toamnă.

E un mare dar să ai alături la o lansare trei scriitori la care ții. Bogdan a vorbit despre colecția Polirom Junior, este colecția datorită căreia am scris, cu atâta poftă și vervă, o carte care aștepta scrisă de mult, o poveste la care visam, cu gândul la un cititor universal, mare, mic. Acolo, la Juniorul Poliromului, sunt cărți de citit, povești dense, care nu mizează pe ilustrații. Nu sunt cutii de bomboane, nu se vând prin artificii grafice, prin sclipiciuri care iau ochii, ca să acopere puținătatea textului. Cărți de citit, fără paiete. Am citit și eu câteva dintre povești, cu motanul Bob, cu Copacul minciunilor, și mi-am amintit, plonjând în paginile lor gălbui, că așa arătau și cărțile ideale ale copilăriei mele. Și așa arată și volumul gros pe care îl am lângă birou și din care am tradus două din cele trei romane cuprinse: poveste, pagină gălbuie după pagină gălbuie, poveste. Libertate deplină pentru cititorul de toate vârstele, care își poate imagina. Sunt fericită că O vară cu Isidor a fost scrisă anume pentru colecția asta, unde sunt reuniți autori din literatura universală care au scris printre altele și o carte, o singură carte, pentru copii. Și nu numai pentru copii.

Ioana m-a încântat cu cuvintele ei - de parcă aș fi putut să uit cu câtă patimă vorbește ea despre cărți. M-a uns pe suflet când a vorbit despre cât putem greși când, vorbind despre o carte, pomenim influențe. „Influențe imaginare”, vorba lui Bogdan dintr-un articol mai nou! Despre cum, da, doar un copilaș ar putea zice „Micul prinț”, iar un matur ar putea zice „Yan Martel” - dar ce cușcă îngustă ar fi aceste indicii. Iar Alina Purcaru a continuat ideea asta și-a zis că singurele influențe reale sunt de găsit tot în cărțile aceluiași autor - în cazul de față, în Simfonia animalieră și Hibernalia.
Momentele astea sunt prețioase. Într-o lume în care, în orice textuleț despre o carte, autorul articolului se repede să atribuie propriile lecturi unui scriitor pe care abia de-l cunoaște, e sănătate curată să auzi două asemenea opinii.

Profit de ocazie ca să mărturisesc în colțul ăsta, indiferent pe cine voi dezamăgi, că n-am fost niciodată vreun fan al Micului Prinț și nici al lui Apolodor. Ca să dau cu guma măcar peste două titluri mai importante care se aud mult prea pripit, deși cu bucurie. Pista e falsă - sunt cărți cu care n-am nici în clin, nici în mânecă.
Sigur că singurul strămoș veritabil al condorului Isidor, dacă trebuie să căutăm un strămoș, e ariciul Doinel. În miezul cărții este o povestire despre agresiunile exterioare și despre interioare bogat mobilate („C și O și N și Dor”). Acum se-aude strigătul condorului: „Fără blitz!”, și se-aude și-al meu: „Dar ce de mutații de la Doinel la Isidor!” Fiecare poveste este pur și simplu altă poveste. Celor care vor dori neapărat influențe exterioare, le recomand zonele de limbă germană și engleză - acolo se află măcar două-trei cărți cărora le port admirație, precum și rezonanțe muzicale care mă îndeamnă uneori să încep o poveste.

Și mi-am mai amintit acum de un drum cu mașina, din anii '90, când lucram la un ziar și am dus la Zoo, în Pitești, un stârc cenușiu. Îl adusese la redacție un domn, îl găsise pe râu, cu picioarele prinse în gheață. Nu știu dacă să-mi iert sau nu faptul că am considerat că salvăm o pasăre sălbatică ducând-o la Zoo. Tot cam pe atunci, făceam voluntariat la o asociație pentru salvarea câinilor vagabonzi, eram membru fondator și scriam articole - și mi s-a luminat, după prea mult timp, că nu ajutăm deloc astfel, că prea multă captivitate se naște din faptele noastre „bune”. Povestea lui Isidor curge exact în sens invers - dinspre cușcă spre libertate - și pune și niște întrebări. Voi ce ziceți: mai bine doi ani în libertate sau opt într-o cușcă?
Ca unul care se simte mai mereu într-o cușcă, și când merg pe străzi între un loc și un altul, și când traduc ore în șir la același birou, și când mă trezesc dimineață și dormitorul e unul și-același lucru cu biroul, și când pun capul pe pernă, în aceeași cameră mereu, eu am un răspuns.

Mulțumesc tuturor celor care au fost la lansare, precum și celor care n-au fost, dar citesc cu bucurie, și care nu simt nevoia să lipească etichete străine pe-o poveste. Suntem diferiți, ascultați doar povestea; suntem diferiți, ascultați doar povestea. Dacă nu ne așezăm cu dorința să scriem ceva original, ivit din coarda noastră cea mai tainică, al cărei sunet nu e înrudit cu nimic din afară, mai bine nu mai scriem deloc.


(Foto: C.I.)


***

Despre carte, într-un scurt interviu realizat în seara lansării de Dorina Călin, pentru Radio România Cultural, aici.

12 iulie 2017

Lansare în București

Săptămâna viitoare, joi, 20 iulie, de la 18.30, în grădina de la Cărturești Verona, se lansează „O vară cu Isidor”. Îi voi avea alături pe Alina Purcaru, Ioana Bâldea Constantinescu și Bogdan-Alexandru Stănescu. Va fi singura lansare a cărții din această vară.

10 iulie 2017

Traducătoarea nu a scris nici o carte

Mă cam sâcâie cum sunt expediați unii scriitori, când le apare câte-o carte, cu o etichetă deplasată legată de „meseria” lor, de orice altceva fac ei - aflăm că jurnalistul x a scris o carte de proză scurtă sau că traducătorul y a publicat un roman! Rămân cu gura căscată când văd treburi din astea, se practică de obicei dacă sunt meserii care par înrudite cu scrisul, pe departe, așa, fiindcă în realitate sigur că nu-i mare legătură între una și alta; niciodată n-am văzut însă că doctorul pediatru a scris poezii, nici că tâmplarul a scris un basm. Dar azi am găsit asta și la case mai mari, iar pocinogul sună așa: „The Hunting of the Snark is a poem written by English mathematician Charles Lutwidge Dodgson under the pseudonym Lewis Carroll”! Să ne bucurăm, buba nu e numai a noastră.

Aș vrea să declar aici, pentru posteritate, că scriitoarea vdn, dacă va exista așa ceva, a tradus câteva cărți. Așa s-a gândit ea că ar fi frumos, în perioadele când nu poate să scrie. Și că traducătoarea vdn n-a scris nici o carte. Când nu a tradus, s-a odihnit pur și simplu, ca o focă pe un țărm.

*

În primele zile când lucrezi la traducerea unei cărți e de parcă ai pisa într-un mojar sare grunjoasă cu o creangă uscată. Iar uneori mojarul nu e nimic altceva decât propriul tău craniu.

*

În ultimele două zile de pseudo-vacanță, am lucrat la un text pentru o revistă. Ghinion, textul nu se potrivește în context. Arșița despre care scriu eu nu are nici visare, nici poezie, e doar un coșmar.

Note de subsol pentru o vacanță


1. Prima zi de vacanță. Traducerile predate, cartea-n tipar și mimozele-n floare. Spre grădina părinților!
2. La cules de coacăze, în costum de plajă și cu ochelarii pe nas. Viață grea.
3. Răsfăț. Dimineață cu vânt și soare la biroul din grădină. Trandafirii s-au uscat, pisica doarme-n leuștean, caietul e neînceput.
4. Dimineața în care m-am îndrăgostit de un pod de fier, cu petunii. Cântă broaștele, pescarii sunt muți.
5. Excepțională carte – „Ciocârlia” – și un scriitor de pus pe lista scurtă a marilor favoriți – Kosztolanyi!
6. Capătul grădinii, fascinant la început și sfârșit de zi, păzit de sunătoare și mure, și dincolo de gard scârțâitul prelung al unui nuc enom, bătrân, ca un vaiet, ca o corabie rezistând, unde-s toți aceia care au trăit aici, nu mai sunt, nu mai sunt. Dimineață cu vânt.

Șase scurte însemnări de vacanță, din cele șase zile petrecute în Timișoara. Ajunsă acasă, mă uit înapoi și îmi văd zâmbetul fugar din oglinda deformantă. Unde e junghiul de la prima întâlnire cu poteca pietruită din fața casei, năpădită de frunze de violete, pe care-am fost cât pe ce să le smulg? Unde tristețea progresivă, zi după zi instalată tot mai bine în oase? Unde-i bătrânețea pisicii, ca să vorbim doar de pisică aici, cu părul ei decolorat începând de la coadă, cu somnul nesomn, cu toropeala netoropeală – de parcă n-am ști noi că nu căldura, nu somnul, nu lenea dau târcoale aici, ci bătrânețea și cuvântul acela pe care l-am tot ascunde sub preș, în timp ce așezăm farfurii, linguri, pahare, șervețele pe masă. Unde nodul din gât, sufocându-te când nu te aștepți, lângă raftul cu detergenți din supermarketul la care te duci zi de zi, lângă chifle cu semințe, la casă? Unde vântul, frigul care ți-a umflat un cot când toată lumea suferă de căldură, unde pișcăturile și zgârieturile de pe picioare? Unde cele două morminte, teiul crescând din bunicul, murele din bunica? Unde singurătatea atroce, în vreme ce vocile lor răsună ca de departe, deși sunt aici? Unde râsul acela al tău care te cutremură și înfioară când intri în apă, îngrozitor semn că trupul poate fi fericit împotriva sufletului care-i o zdreanță. Unde pumnalul care se răsucește în zdreanță, când tatăl, dificil & șarmant, povestește cum dormea ghemuit pe un câmp în ‘44, doar un copil, și soarele era sus pe cer la culcare, iar la trezire era o păturică sub el, și undeva pe alt câmp un cal alb, lăsat de soldați? Unde mama, sora, unde câinele tânăr sărind la nesfârșit după discul cel roz, sfidând tot ceea ce se poate sfida? Și ce facem acum? Recuperăm? Deversăm? Spălăm vinovății, după atâta fericire? Sau poate ne pregătim de vreo carte.

(Foto: VDN; publicat în Literomania)

6 iulie 2017

A apărut „O vară cu Isidor”

Astăzi a apărut „O vară cu Isidor”.

A zecea mea carte.
A noua, dacă nu pun la socoteală antologia de povestiri (dar de ce-aș face asta?).
A opta, dacă nu pun la socoteală cele două cărți semnate în colaborare cu încă cineva (dar nici asta nu știu de ce-aș face-o).
A șaptea din ultimul cincinal.
A șasea care are și-un pic de roșu pe copertă (nu găsesc altceva).
A cincea carte de la Editura Polirom (și Cartea Românească–Polirom).
A patra carte cu aripi pe copertă.
A treia carte cu un animal pe copertă.
Al doilea roman.
Prima mea carte pentru copii!


Îi mulțumesc lui Bogdan-Alexandru Stănescu, fără de care cartea asta nu s-ar fi scris - povestea lui Isidor a apărut miraculos, datorită invitației lui Bogdan de a scrie o carte pentru colecția Junior a editurii Polirom. Îmi place enorm colecția asta, așa că m-am pus pe scris imediat. Detalii în carte, la capătul poveștii.
Mulțumiri întregii echipe de la Polirom, niciodată nu am simțit atâta grijă și prietenie pentru un text care devine carte.
Ilustrații și copertă de Radu Răileanu.

Detalii despre carte pe site-ul Editurii Polirom, aici.

Insight - interviu

- Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

- Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Fragment dintr-un interviu realizat de Maria Capelos, pentru Insight, revista TAROM.

***

Fragmente din „O vară cu Isidor” apar în avanpremieră, în aceste zile, în Adevărul și Observator cultural.

30 iunie 2017

Un interviu - lecturi & alte năravuri

● Ce personaj literar ai invita la cină și cu ce scriitor ai ieși la o bere?

Aș fi îngrozită dacă m-ar invita pe mine la cină un personaj – și-atunci, cum să îndrăznesc eu să-l deranjez? Cam nesociabilă cum sunt, cam agitată când sunt scoasă din bârlogul meu, cam panicată când trebuie să fac față mulțimilor și mediilor cu dichis, n-aș deranja nici un personaj, mai ales că preferații mei sunt tot nesociabilii, izolații, cei fericiți în lumea lor, cei bogați cu lumea lor. Cum să-l deranjez eu pe Watt? Cu ce să se îmbrace la cină? Dar eu cu ce să mă îmbrac? Sau poate luăm cina într-un șanț, la marginea drumului, printre urzici, ascultând corul broaștelor? Despre ce să vorbim? Ce să-l întreb cu gura asta de carne, cu vocea asta care sparge liniștea bună? Eu vreau să-l privesc cum se mișcă în carte, cum stă în bucătărie și privește în gol, la sosirea în casa domnului Knott, cum merge spre gară, cum cere bilet spre capătul cel mai îndepărtat – ce să caut eu, păcatele mele, în povestea lui, dar el în viața mea, aici? Cu scriitorii și berea e mai ușor. Bere nu prea beau. Dar am o prietenă care e scriitoare – și împreună bem uneori cafele, cafele în trei culori, în patru culori, și dezbatem soarta omenirii – dar nu suntem scriitoare când facem asta, ci două prietene cu ceva pasiuni comune – cărțile, tricotatul, plimbările, animalele cu ochi mari care mor și ne lasă cam singuri, traumele copilăriei, frumusețea și disperarea Sibiului... Și pe ea o deranjez foarte rar. Ne trimitem mai degrabă scrisori. Altfel, nu, n-aș deranja pe nimeni. Scriitorii trebuie citiți, nu invitați la bere și trași de șiret sau de limbă.

Un interviu amplu acordat Laurei Câlţea, pe Blogul unei cititoare de cursă lungă, aici.

27 iunie 2017

Nimicuri

Este atât de salvator să scrii o poveste frumoasă, să imaginezi și să trăiești în lumea nou construită, să ții pentru tine tot eventualul rău din realitatea ta, mare, mic, însă numai al tău. Să le spui celorlalți o poveste - să dai ceea ce tu te-ai așteptat să primești de la fiecare dintre cărțile citite cu poftă, din copilărie până acum. Nu mi-am dorit niciodată să scriu despre viața mea și despre mine - iar când se întâmplă să strecor cioburi de realitate în țesătura esențial imaginară a poveștii, am senzația că fur, că trișez, că sunt în blocaj, că ăsta nu-i scris.

Realitatea și ficțiunea mea sunt doi pioni de lemn, ascunzând înăuntru magneți care îi fac să se respingă atunci când îi apropii. Dacă n-ar exista forța asta de respingere, de îndepărtare, n-aș mai scrie deloc.
Cehov, într-o scrisoare: „sunt întotdeauna bine dispus când lucrez. S-a remarcat faptul că oamenii sumbri şi melancolici scriu mai degrabă lucruri vesele, iar oamenii veseli scriu lucruri triste."

Aveam un caiet mare, alb, pe care scrisesem doar titlul (ne-titlul!), „Povestea”. La fiecare capăt de traducere lungă visam să vină vremea să scriu și eu povestea. Care? Îngrozitor de obosită, credeam că n-am nici o idee.
Într-un astfel de moment a venit propunerea de-a scrie o carte pentru Polirom Junior. Povestea, O vară cu Isidor, a ieșit fantastic de veselă din pălăria mea plină de amărăciune. Sunt încântată de Isidor, de cușca lui rămasă goală, de felul lui veșel-șugubăț de a fi, dar și de micuța Serena, salvatoarea lui - și a mea.
Acum, n-am decât să iau alt caiet mare și alb și să scriu pe prima pagină „Povestea”. Cât voi mai avea de așteptat până ea va veni?

La fel de fericită sunt că am păstrat blogul ăsta atâta amar de vreme - în toamnă se fac zece ani. E locul unde pot deversa astfel de nimicuri doar ale mele, în dimineți ca asta, când stau cu bagajul făcut, sau în seri în care nici un bagaj, nici un drum. E locul unde pot scrie tot ceea ce nu e de scris în nici o carte, în nici o poveste. Debarasarea de o piele fină, regenerabilă, prea personală și tristă.

20 iunie 2017

O vară cu Isidor


O fetiță de 13 ani din București se hotărăște să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa, după ce vede la televizor știrea despre moartea cimpanzeului, veteranul de pînă atunci al grădinii. Dar ce te faci cînd reușești să eliberezi o pasăre care nu mai știe să zboare? Fetița aduce condorul acasă, unde îl ascunde o vreme și descoperă lucruri fascinante despre el. Apoi cei doi fug împreună la Sinaia. La munte, în locul care seamănă cu casa de demult a condorului, ea speră să-l învețe să zboare din nou și să-l elibereze cu adevărat, în timp ce legătura dintre ei devine tot mai puternică. O poveste despre prietenie, libertate și visuri.

În curând, la Polirom, colecția Junior. Detalii, aici.

Cartea s-a născut la invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției Junior a Editurii Polirom.
Copertă și ilustrații de Radu Răileanu, căruia îi mulțumesc aici foarte mult și pentru ele, și pentru prima dovadă de prețuire a poveștii.
O carte pentru copii între 10 și 100 de ani.

19 iunie 2017

Cărți, desene și-o băltoacă

La capătul unei traduceri lungi, citesc cu bucurie, ca scăpată din lesă, după-amiezele și serile și mai ales sfârșiturile de săptămână se colorează intens cu cărți una și-una, mă scutur de oboseală citind poveștile altora - și-mi iese grozav. Cărțile adunate în turn lângă pat după târg se mută rând pe rând în rafturile bibliotecii. Din cele șase cărți citite în ultimele trei săptămâni, două m-au dat pe spate (românești, EgoProză), trei m-au bucurat, iar una mi s-a părut un rateu incredibil (pom lăudat). Și încep săptămâna constatând iarăși că cititul, oricât de intensiv, nu-mi obosește ochii deloc; dimpotrivă, după o traducere, mi-i odihnește. E floare la ureche, e dormit în hamac, e sănătate curată să citești cu creionul în mână și picioarele-n sus cărțile scrise de alții, traduse de alții, redactate de alții, corectate de alții.

„O vară cu Isidor” primește cele mai frumoase ilustrații și o copertă cum nici n-aș fi îndrăznit să visez.

Puiul de pescăruș descoperă ieri, pe ploaia torențială, o băltoacă. E încântat. Sare cu tălpile în ea, lipăie și se rotește pe loc, se retrage pe margine și bea apă, apoi sare iarăși cu ambele picioare în ea și se rotește pe loc. Puii de pescăruș știu să meargă și să înoate din prima zi. Cei crescuți așa, pe un bloc, nu văd însă apa până nu învață să zboare, ca să ajungă la râu. Ploile astea care pe noi ne fac să închidem ferestrele și să tremurăm de grijă, pe ei îi bucură. De azi, în orice zi, e posibil să zboare.

14 iunie 2017

În post

Nevoia asta ciclică de tăcere - post de cuvinte - să nu scrii, să nu spui, să nu afirmi, să nu arăți, să taci pur și simplu și să lucrezi, să duci totul în cuvintele altuia. Se va revărsa, poate, curând, și o poveste a ta, și poate că și atunci va fi tot numai un post, abținere, amânare, glisare, sau dimpotrivă, un strigăt dincoace de ușă care o să-ți lase iarăși răgușeală în gât.

Imposibilitatea de-a vorbi și măcar cu un medic. Stai pe scăunel și te uiți la fata atât de tânără care te întreabă și tastează rapid, în formularul tipizat, și tot ce spui încercând să fie adevărat e doar o deformare cumplită. Nimic nu poate fi spus, știi că o să pleci la fel cum ai venit, dar continui să spui - că nu fumezi, că nu dormi, că mănânci sănătos. Nici dacă te-ar deschide n-ar reuși să găsească acolo ceea ce nu e de găsit.

Puiul de pescăruș vorbește de câteva zile, un țârâit, un behăit de mielușel cu care răspunde de pe terasă la frazele părinților postați pe clădirile înalte din jur (râsete, lătrături). Și îi cresc pene, nu albe, nu gri, ci pestrițe, maronii, ca să fie confundat cu vreun răpitor, ca să nu pară neajutorat. O să zboare în câteva zile, flutură din aripi tot mai des, un exercițiu practicat mai ales când e singur acasă, își ia avânt, deschide aripile, fâlfâirea îi ridică tălpile de la pământ câțiva centimetri și îl lansează mai degrabă înapoi, ca pe-un om care înoată pe spate, lopătând, lopătând.

12 iunie 2017

O carte

Dragă B.,

Ce carte ai scris!
Nu eram în avion, ci acasă, și aveam poftă de citit cartea ta, și-am citit la ea trei după-amieze, m-a prins tare de la primele pagini, de la primele povești - ce fotografii mișcate în jurul unor puncte fixe, rămase clare, câtă tandrețe și dulceață într-o mare de amărăciune, ce personaje memorabile sunt Tătuțu și Bobiță, Boabă, Babă... Băiețelul terorizat, pârșul cu aură, detectat de rău și rele. Antropologul integrat în haita de hiene! Tătuțu, cu mierea lui, cu chiloții lui. Mama, cea cu M mare și-atât, ținută cumva departe de toate, deși e în toate. Crematoriul e printre preferatele mele, ce final ai acolo, cu florile, cu apariția de aici, nu de dincolo, cu fața tăiată în două, între lumină și întuneric, și antropologul-copil urlând cu unghiile în pământ. Balkan e iarăși o nebunie. Și peste tot scris bine, tu știi, dar simte nevoia și cititorul să-ți spună - că l-ai tulburat, că l-ai surprins, că i-ai mers la suflet. Cum am tresărit la „I remember Tom in mom's womb” (pui de Beckett geamănul ăsta) și la sângele „viu” de pe mâini, și la câte și mai câte, preșul lipit de piele și toată amărăciunea și disperarea din ultima poveste, rașchetate la sânge, și aici iarăși finalul, cu viețile noastre futute, dar așa de delicat așezate ele în vaca de lemn, de bună voie și nesilite de nimeni, îndrăgostite de-un taur - și chiar și așa posibilitatea unui final „luminos”.
Poate o să ai câteva sute de e-mailuri când o să revii la muncă... Aș profeți c-o să-ți schimbe viața cartea asta, dar cred că ți-a schimbat-o deja, când ai scris-o.

Cu drag,
V.

1 iunie 2017

The Man of Double Deed

There was a man of double deed,
Who sowed his garden full of seed;
When the seed began to grow,
‘Twas like a garden full of snow;
When the snow began to melt,
‘Twas like a ship without a belt;
When the ship began to sail,
‘Twas like a bird without a tail;
When the bird began to fly,
‘Twas like an eagle in the sky;
When the sky began to roar,
‘Twas like a lion at my door;
When my door began to crack,
‘Twas like a stick across my back;
When my back began to smart,
‘Twas like a penknife in my heart;
And when my heart began to bleed,
‘Twas death, and death, and death indeed.

(Anonim)

30 mai 2017

Interviu - Revista de arte și meserii

Știu că cer imposibilul, dar poți alege câte un cuvânt pe care să-l alături celor mai recente trei cărți ale tale, care să le definească cel mai bine?

— Simfonia animalieră
– licăr; Hibernalia – moarte; Spre văi de jad și sălbăție – credință.

Un interviu acordat lui Eli Bădică pentru Revista de arte și meserii, în urmă cu câteva luni, publicat acum și online, aici.

28 mai 2017

Bookfest - momente


Viață, autobiografia lui Keith Richards, lansată împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, apoi Stuart Little, care a ieșit frumoasă ca o duminică din copilărie, și apoi cele două cărți prețioase, cu autografe scrise deodată, la aceeași masă, de BAS și LDT.

25 mai 2017

Treizeci

Nu m-am obișnuit cu bucuria asta. Mă trezesc devreme, îmi termin treaba mult mai repede ca de obicei, apoi mă îmbrac și pornesc către târg. Dimineață ploioasă, mai nimeni pe străzi, gonesc cu inima bubuind, ca la o întâlnire amoroasă. Ajung, o văd, o întorc pe-o parte și pe alta, o cer; abia după ce plec o s-o miros, o s-o iau la puricat. Plec liniștită, încet, pe jos, chiar dacă plouă, ziua-i senină de fapt, am uitat de toate greutățile, de dureri de ochi, de spate, de supărări, insomnii, de discuții nesfârșite pentru un cuvânt sau o expresie, de zilele în care mi se părea că mă înec, că n-o să se mai vadă nici un mal niciodată, de zilele când traduceam cu un părinte foarte bolnav, și iar de discuții - uite cum plouă și mi se pare că e o zi atât de senină, sunt cel mai naiv copilaș din orașul acesta, port în sacoșă a treizecea carte tradusă și sunt fericită exact ca la prima.

24 mai 2017

Traduceri noi, la Bookfest

Azi începe Bookfest, vor fi acolo și două cărți traduse de mine. Am putea zice un cărțoi și-o cărticică.

Cărticica este Stuart Little de E.B. White și apare la Editura Arthur. Uitați de film, e literatură. Literatură din cel mai frumos și bun soi. Am mai tradus încă o carte de E. B. White, o să apară și aceea în curând, și erau pasaje întregi unde mă întrebam dacă Nabokov o fi citit, sunt sigură că i-ar fi plăcut. Literatura asta, destinată copiilor, poate încânta cel mai rafinat cititor adult. Pe mine m-a fermecat, rămân fan pe viață.


Cărțoiul este Viață, autobiografia lui Keith Richards, scrisă împreună cu jurnalistul James Fox. Este cartea la care am lucrat două anotimpuri, din octombrie până la sfârșitul iernii, zi de zi, iar la un moment dat mi-am chemat și ajutoare de încredere, pentru câteva capitole, ca să reușim să încheiem cât mai repede o carte mult așteptată - astfel că volumul are doi traducători. O traducere dificilă, suprapusă peste una dintre cele mai dificile perioade din viața mea.
M-am întrebat de multe ori cum or traduce oamenii care au alt job „de zi”, în cazul meu să traduc înseamnă zi de zi, zi-lumină, traducerile împing absolut orice la o parte. La Viață am tradus cinci luni, ceea ce înseamnă exact asta: cinci luni, zi de zi, de la răsărit la apus, no matter what.
O carte foarte densă, povestită alert, cu capitole splendide despre copilărie, părinți, prietenie și deziluzii, căutarea și urmărirea unui sens: muzica. O poveste fără sfârșit.
Apare la Polirom, sub coordonarea lui Bogdan-Alexandru Stănescu.


Iar noua mea carte, O vară cu Isidor, o să apară în această vară, cândva după târg, la Editura Polirom.

21 mai 2017

Lucruri și lucrări

Aseară, la expoziția „Ștefan Câlția - Obiecte grăitoare”, de la Muzeul Colecțiilor de Artă. Lucruri și lucrări. Obiecte din casa artistului însoțesc picturile sau desenele și vorbesc despre miez. O „Aripă din casă” lângă tabloul „Rochie albă”. O fotografie lângă un tablou - femeie ținând copil în brațe. Un Isus străvechi salvat dintr-o grămadă de lemne de pus pe foc. Tulburător un colț din „Calea albă”, tabloul troiței - Isus-lemn-de-ars imaginat în zăpadă - colțul din dreapta, mișcat, sumbru, viu și neclar, cu un ceva care neliniștește profund. O ușă salvată dintr-o casă demolată, acum plină cu flori uscate, adunate de la întreaga familie.
O expoziție splendidă, care poate fi vizitată până în septembrie.
Și, într-o notă excesiv de personală, am simțit că puteam să-mi aleg de aici copertele pentru toate cărțile care au fost și care poate-or să mai fie. Aripi, plante, rugi, zăpezi.

19 mai 2017

Golul cel bun. Despre scris și bucurie

Sunt extraordinar de fericită când scriu. Sunt vie când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă. Sunt fericită în povestea pe care o rostogolesc permanent, de când e numai un sâmbure ivit din nimic și până pun carne zemoasă pe ea.
Când ies epuizată din cameră și mă sprijin de peretele din hol zicând că am mai scris un capitol, sunt fericită și vie, chiar dacă îmi tremură picioarele de efort și am o dâră de umezeală pe spinare, ca după o alergare de câțiva kilometri. N-am tot timpul din lume la îndemână, trebuie să mă trezesc dimineața la 5 sau la 6, înainte să dea viața năvală. Scriu înainte de toate pentru bucuria asta, pentru surpriza detaliilor care apar pe parcurs, deși știu drumul în mare. Scriu întotdeauna ca să ajung la finalul poveștii, pe care-l cunosc, care-mi este motor – o imagine pasageră, ca o pasăre zărită în zbor, o revelație, o demonstrație, la care am nevoie să ajung. De imaginea asta mă apropii încântată cu fiecare paragraf și capitol, fiind eu însămi fiecare personaj, trăind eu însămi fiecare situație – imaginația imaginează, nu există bogăție mai mare și mai inepuizabilă ca asta, când se vor termina toate resursele lumii noi încă ne vom mai putea imagina, și astfel avea, tot ceea ce am pierdut sau n-am avut niciodată.
Publicarea este cădere din ram, uscăciune și spaimă. Ce poate să aibă de-a face restul lumii cu bucuria asta a mea, cu povestea asta a mea? Ești nebun dacă nu te întrebi asta măcar preț de câteva clipe. Dacă nu te îndoiești. Dacă nu te sperii. Dacă nu te oprești să te miri. E o ruptură uriașă între intimitatea scrisului și ieșitul în lume. Ceva cu care nu m-am împăcat și nu vreau să mă împac niciodată. Scrisul e cântat din tot sufletul în culise; publicarea cărții e dăruire – da, dar prezența ta la lansări și evenimente pare întotdeauna atât de ridicolă și inutilă, încât te miri că nu se fac petiții care să solicite interzicerea prezenței autorului în carne și oase, fie pentru protecția lui, fie a spectatorilor, pentru păstrarea unei minunate iluzii. Când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă, sunt minte cu ochi și mâini, nu gură care vorbește, nu piele care se înroșește, nu haină scoasă din dulap, nu pantof, of.
Sunt cărți scrise din gol și cărți scrise din plin, cărți scrise din prea multă fericire și cărți scrise din disperare, însă scrisul, el în sine, este mereu viață cu intensitate sporită, e viață hrănită cu esență de viață. Pentru a trăi acolo, trebuie să faci cumva să te decupezi de dincoace. Să dai deoparte, să renunți, să spui nu, să te izolezi cu bucurie, cu poftă, cu o îndârjire înrudită cu demența. Cred că diferența dintre oamenii care scriu și cei care nu scriu nu ține atât de talent, cât de disponibilitatea și capacitatea de-a renunța la fel și fel de obiceiuri care ne încarcă viețile, bune, rele, balast care ne mănâncă timp și atenție.
De ce ai nevoie pentru a începe o carte? m-a întrebat cineva. E vorba de un ceva infim. Ah, dacă i-am putea spune pe nume, dacă l-am putea apuca între degete, ca pe un peștișor auriu, atunci am și reuși să-l convocăm mai adesea. E ceva mic, foarte mic – nu e vorba de tot, ci e mai aproape de nimic. Să fie un gol ca o pajiște albă, pe care se ițește un fir. Nevoia teribilă de a spune o poveste aduce ideea poveștii, apoi schema ei precisă, trasată în linii mari, dar până la capăt – acel capăt care pe mine mă atrage irezistibil, precum lumina fluturii nopții.
Dar golul acela e un gol căutat, un gol provocat, un gol pentru care te lupți. Aici se dă bătălia. Să faci curățenie. E un exercițiu care trebuie practicat zilnic, de îndepărtare nu doar față de o realitate tot mai agresivă, care caută să ne intre în case și când închidem ușile bine (știrile, zbieretele din spațiul public), dar adesea chiar și de tot ce este mai frumos și mai prețios în viețile noastre. În esență, ca să scrii trebuie să te îndepărtezi temporar chiar de viața ta și de tine. Ăsta-i sacrificiul pe care nu mulți sunt dispuși să și-l ofere.

(publicat și în Literomania)

18 mai 2017

Cuibul pescărușilor

Să nu uit. Felul diferit în care-și vorbesc. Strigătul cu care se cheamă părinții între ei, strigătul cu care alungă cioara grivă, strigătul scurt, ca un mieunat, blând, insistent, cu care un adult cheamă puiul să iasă din cuib, să vină la soare. Felul în care, timp de două zile, au tratat puiul mort din cuib ca pe-o ființă - l-au chemat afară, au dormit lângă el, i-au ținut cald cu trupurile lor noaptea. Cum i-au scos trupul abia astăzi, un ghem deșirat, și l-au dus departe, iar când l-a lăsat jos, pescărușul tată s-a ușurat într-un jet violet, ca un om care varsă. Peștele enorm adus astăzi, un crap de vreo jumătate de kilogram. Gândul că dacă niște oameni ar fi pățit ce-au pățit ei, s-ar fi zvârcolit acum de durere, întrebându-se unde-au greșit. N-au greșit nicăieri. Ningea când au început să lucreze la cuib, nu s-au cruțat o clipă de atunci. E foarte nedrept când vezi ce li se întâmplă păsărilor. „Durerea trebuie trăită.” Iar ele trăiesc. Ființe dumnezeiești. De învățat de la ele.

12 mai 2017

Nimicuri

Oboseala enormă, greața asta care vine în valuri, durerea din ochi, din oase, din carne, valul care începe ca o tresărire în piept, și în secundele următoare crescând, umflându-se, ca o neliniște, ca o spaimă, apoi cald, prea rău și cald, de câteva luni așa, nopțile nedormite.

Povestea nouă, miraculoasă, ca o înflorire în cel mai potrivnic anotimp.

Pescărușii au trei ouă în cuib, azi sau mâine ar trebui să apară și puii. Vor sta aici două luni. Mă uit la păsări cu binoclul cel nou, mai puternic. Mama și tatăl au clocit pe rând, fie soare, fie ploaie, noapte și zi. Mai ales noaptea mă ajută să îi văd acolo, punct alb pe fond negru, și știu că și ei se uită la mine când deschid larg fereastra.

Înainte, târgurile de carte erau doar o formalitate la capătul cărții, acum am un sindrom de panică festivalieră, pe lângă penibilul apariției inutile duc în sân și amăreala celei mai cumplite lansări din lume, care a fost, care s-a dus - am zâmbit, n-ați știut -, care n-o să se ducă niciodată.

Nevoia imensă să am un prieten cu care să n-am nimic în comun, cu care să am totul în comun. Ține numai o clipă, uneori, ca un junghi. Am dat chix în cam toate prieteniile, știu, nici n-am simțit vreodată nevoia unei companii oarecare, să fie, „mi-e bine, mi-e bine cu mine”, m-am priceput să alung din jur tot ceea ce nu mi se potrivea, fără discuții ca-ntre fete, vă rog, haideți să vorbim despre câini.

Momentele jenante când cineva intervine pentru tine fără știința și voia ta, cerând ajutor în te miri ce problemă minoră care e doar a ta, deconspirând un detaliu dintr-o confesiune pasageră și transformându-te în ceea ce detești, omul care se mișcă în lume prin intervenții. Ca o dezbrăcare în public - de haine și de principii.

Să duci o îndrăgostire fără să faci nimic. Fără să acționezi în vreun fel, să o trăiești izolat, în tăcere și cumințenie, în camera ta, de parcă celălalt ar fi doar o idee; poate chiar te-ai îndrăgostit doar de o minte, nu, ce prostie e asta, ceea ce visezi este trupul. După vis, în zori, te cuibărești sub cearșafurile răcoroase, curat, fericit că ești îndrăgostit și nu trebuie să faci nimic.
(Variantă. Subiect de poveste.)