1 noiembrie 2017

Apoi am plecat

Am revăzut casa unde-am locuit treisprezece ani, la Sibiu, câtă umbră, atâta lumină, drum nou asfaltat, frunze pe jos, bradul de la fereastra mea se mai înălțase cu două etaje, cutiile poștale aceleași, pe scară vecinul bătrân, nu l-am recunoscut, îi bătea lumina din spate, mă orbea, dar el mă vedea bine, mi-a șoptit cât e de bolnav, să nu îl audă, mi-a aruncat numele bolii în mâinile pe care mi le săruta, ușa casei mele era alta, de fier, și afară atâtea parcări, atâtea mașini, și toți oamenii pe care îi știam tot mai mici, tot mai triști, tot mai albi.

Am fost în Sub Arini dimineața devreme, m-am oprit sub cel mai galben copac, acolo unde primăvara e plin de violete, am fotografiat umbrele lungi, am privit Trinkbachul șerpuind pe sub straturi de frunze, acolo unde-am văzut cârtița dând să iasă afară din mușuroiul bombat. Doi măturători și un câine. Am urcat pe pod, în locul acela unde mă duceam să pândesc în altă toamnă lumina de ora unsprezece, copacii crescuseră, cel mic în formă de L ar fi ieșit acum din cadru, dacă aș fi avut aparatul cu mine. Am stat pe pod, acolo, în locul unde-am greșit spunând o singură dată unui străin că dacă te oprești și asculți, totul, dar absolut totul se schimbă, ascultă.

Am mers la cârciuma unde mâncam împreună. Am mâncat singură, cu bagajul la gleznă, o armă. Am privit furnicarul, turiști și localnici, și cuibul gol al unei berze pe care mulți or fi postat-o pe Facebook, având ca fundal cerul ăsta ireal de albastru. Am pornit spre gară pe jos, pe la Ursuline, pe strada abruptă, era încă foarte devreme, am cotit și m-am dus într-un parc prăpădit, fără nume, unde toate băncile în afară de una erau pline de murdărie de ciori. Pe-aceea m-am așezat. O femeie nebună s-a înghesuit pe sfertul de bancă curată de lângă mine, am stat un pic umăr în umăr cu ea, să nu o jignesc, apoi am plecat. Mai aveam o oră de tocat mărunțel.

Niciun comentariu: