Disperarea ne e garanția

De câțiva ani, de când m-am mutat aici, am câte un carnet pe an, nu tocmai jurnal, un biet caiet în care-mi notez foarte sumar cum se scurg zilele, cu ce se umplu ele, dacă se umplu cu ceva. Am început de dragul unui caiet frumos, cu coperte textile și ilustrat cu stampe japoneze, și din nevoia de echilibru într-o perioadă dificilă, cu pierderi - ordinea liniștește.

La fiecare capăt de an, pe ultima pagină a carnetului îmi notez inevitabil ce mi-aș dori să fac anul viitor. Ce-ar trebui să evit. Ce-ar trebui să adaug. Mă uit în urmă. Văd, la liniuță, cum și dacă am ținut drumul. Imprevizibilul se strecoară invizibil între firele drepte. Mă bucur când văd că am făcut cam ce-am vrut. Mă întristez când pricep ce nu mi-a ieșit - dar pentru asta există carnetul anului viitor.

În cușca mică și strâmtă a carnetelor, sunt scrise telegrafic toate zilele mele, de cinci ani încoace. E totul acolo. Când vreau să scriu o poveste și scrisul pare imposibil - cum pare întotdeauna atunci când nu scrii - mă uit în urmă și găsesc cum scriam, ce făceam; nu înțeleg cu adevărat cum, niciodată nu înțeleg cu adevărat cum, dar văd că era posibil, deci o să mai fie, tot după zile seci, insuportabile, oribile, în care mă detest, între traduceri lungi, între probleme de sănătate, între griji pentru părinții de departe și telefoane apocaliptice, între bruiaje ale actualității. Și asta îmi dă curaj - uite că e posibil să scrii, să trăiești în povești, să faci nefăcutul, să crești de la zero o carte, ca dintr-o cocă invizibilă, grea, în ciuda obstacolelor.

Este limpede că ăsta e lucrul pe care mi l-am dorit și mi-l doresc și acum cel mai mult. Iar în clipa în care-ți dorești cu disperare ceva, soarta începe deja să lucreze. Vă doresc să vă doriți!
Și să fiți sănătoși, și ocoliți de griji, de necazuri. Să vă faceți drumul posibil. Tot ceea ce ne dorim o să fie al nostru. Disperarea ne e garanția.

La mulți ani, cum vi-i doriți, tuturor!

(foto: VDN)

Recuperez fir

În primăverile anilor cu 8 în coadă, împlinesc vârste rotunde. De anul ăsta mi-a fost groază un pic - mi-ar fi fost și mai tare, dacă m-aș fi oprit să mă gândesc mai serios. N-am făcut-o. Ah, abia apoi m-am gândit, aș fi putut să fac și eu măcar o fotografie nud, cu o carte mare în brațe, acoperind tot ceea ce e considerat de acoperit, așa cum am văzut că făcuse Kylie Minogue la 50, folosindu-se de-o chitară... Dar o chitară are forme mult mai feminine ca o carte. Și iarăși dar: dar eu m-am ascuns foarte bine cu totul, predam o traducere, darul mi-era revenirea la poveștile mele, la cartea mea cruntă în care dezvelesc și descopăr tot ceea ce altădată consideram „de acoperit”.
Încremenită în vârsta magică de 5 ani, pe o pajiște de la margine de oraș, nu mă văd altfel acum; eram de atunci capabilă de entuziasm nebunesc și depresii. Mi-era bine când nu era nimeni în preajmă.
Azi stau pe canapea - nu pot să scriu o vorbă - și desfac rând cu rând fularul pe care l-am tricotat înainte de Crăciun. Și, cum înfășor firul gri și aspru la loc pe ghemul tot mai mare, îmi bâigui ca pescarul ce visează la pește: recuperez fir, recuperez.

Jurnaliere - cu traduceri și capăt de an

Confortul neașteptat al zilei lucrătoare, lucrurile reașezate în firescul lor. Lumina puternică a soarelui reflectată în ferestrele clădirii de vizavi și, de acolo, pătrunzând în camera mea, scoțând în evidență firicele de praf pe biroul neatins două zile.
Pagini în față, muzică în urechi.
Citesc, gata redactată de Ada Tanasă și frumos paginată la Iași, cartea pe care-am tradus-o astă-vară. O să apară în ianuarie. La Polirom, în seria de autor Vladimir Nabokov. Poate unii dintre voi se vor bucura. Pentru mine a fost ca un dar - habar nu aveam ce se ascunde sub înveliș!...

*

Scenă de peste an. Astă vară, într-o zi când mă plimbam prin Grădina Icoanei în pauza de prânz, m-am auzit strigată pe numele mic. Mi se întâmplă rar, senzația este că încă nu cunosc pe nimeni aici. Simona Popescu, mergând pe lângă bicicleta ei mică, s-a apropiat și mi-a spus că voia să-mi transmită felicitări pentru cum am tradus Foc palid.
Scena asta m-a emoționat, mi s-a părut un pic ireală. Fiindcă a devenit regulă ca la acele cărți la care ai muncit cel mai mult să nu primești nici un fel de reacții. Ai să vezi bestsellerurile internaționale traduse de tine aranjate în vitrine și-n rafturi din față, o să vezi în metrou oameni citind astfel de cărți care s-au tradus ca de la sine, au fost doar mari consumatoare de timp, însă cărțile cele mai grele, cele mai importante, cele mai frumoase și bune până la urmă, cele pentru care ai dansat pe sârmă, o să se așeze în cotloane umbrite, de unde nimeni n-o să-ți dea nici un semn.
Așa a fost cu Foc palid în 2014, așa a fost cu întregul Beckett în 2011-2012, așa e anul ăsta cu Lewis Carroll, Sylvie și Bruno - cartea asta a mutat munții în mine. Pentru tot restul lumii, e de parcă n-ar exista.
Într-un fel, e un soi de intimitate - rămâne totul așa, doar între noi.

*

La fiecare sfârșit de an, pe ultima pagină a carnetului, îmi notez că mi-aș dori ca anul viitor să traduc mai puțin. Să aleg mai cu grijă. Să accept doar ceea ce vreau. Să am mai multă putere și să refuz. Și totuși, senzația e că povestea se repetă și că sfârșesc mereu îngropată în prea multe pagini ale altora, în cărți care nu merită, în povești care n-au nimic de-a face cu mine. Din fericire, în ultimii ani, atunci când am scris și am și publicat, cărțile mele m-au ajutat să trăiesc. Mi-au asigurat luni de zile de trăit, așa cum înainte n-o făceau decât traducerile. Ține doar de mine să înclin balanța spre ele, spre scris. Împing cât pot. Luptă grea, uneori deloc grațioasă.

*

La nemți e ghinion să urezi cuiva înainte de-a fi ziua. Sunt uluită în fiecare an de avalanșa de urări, că e Crăciun, că e An Nou, că e orice altceva, cu mult înainte de-a fi timpul. Nici o legătură cu superstiția germană - e de parcă oamenii și-ar amputa cu dragă inimă zilele pe care le mai au de trăit. În loc să le strângă la piept, să le dezmierde pe îndelete, să le folosească minut cu minut - măcar și stând cu ochii în tavan, ascultându-se.
Tot mai adesea, de-a lungul acestui an, mi-am fredonat un vers venit din senin: „Nu te-ntrista 'nainte de-a fi vremea”. Căci nici în cazul tristeților nu merită să te grăbești. Sunt lucruri rele care se apropie iremediabil de noi. Dar azi, înainte de ele, încă ne mai putem veseli.

2018 în cărți

Se apropie capătul de an.
S-a adunat un turn de cărți la care mi-am adus și eu contribuția.
Mi-ar fi plăcut, poate, să fie o singură carte, și aceea numai a mea, știu că turnulețele nu-s mereu frumoase. Anul ăsta am ales liniștea, am lucrat într-o izolare foarte bună. Am tradus mai mult decât aș fi vrut, dar am avut timp, am și scris, una peste alta lucrurile arată așa.

Două antologii cu povestiri românești - una cu traduceri în germană, și alta bilingvă, cu traduceri în engleză.
Despre prima, Die Entführung aus dem Serail / Răpirea din Serai, am vorbit când a apărut. Cea de-a doua, Antologie bilingvă de proză scurtă contemporană, a apărut în toamna asta la Editura Muzeul Literaturii Române, o găsiți aici. În ambele mi-au fost selectate povestiri din volumul Roșu, roșu, catifea.
La acestea se adaugă antologia 16 prozatori de azi.lit, de la Editura Humanitas, unde am propus un fragment de roman, inedit.

Două volume colective, cu povestiri scrise anume pentru ele, la Editura Arthur. Mică istorie a unui secol mare și Selfie.

La capitolul traduceri din engleză, două apariții: Forma apei și Sylvie și Bruno, ambele la Polirom și traduse în mare parte anul trecut (cu Forma apei am trecut dintr-un an în altul).
Anul ăsta am tradus alte trei cărți. O să apară cam toate deodată, foarte curând: Visele insomniacului de Vladimir Nabokov, la Editura Polirom, o carte pe care o ador; Sonata Gustav de Rose Tremain și Dragoste și năruire de Paula McLain, la Editura Humanitas Fiction - pe cea din urmă mă bucur să o văd în topurile străine cu cele mai bune cărți ale anului 2018.
A fost un pic prea mult pentru mine - 1,9 milioane semne traduse, adică 1.150 de pagini - și anul viitor sper să traduc mai puțin. Am foarte mare nevoie să mă opresc și să mă redescopăr pe mine.

Încântată să trec dintr-un an în altul fără absolut nici o cocoașă în spinare: totul e terminat, finisat și predat.

Deși n-am publicat nici o carte a mea, scrisul a mers binișor. N-a existat dorința să public. Anii precedenți, cu câte o carte nouă în fiecare (Sălbăția în 2016, Isidor în 2017), fuseseră prea solicitanți, cu turnee, lansări, festivaluri, prea multă expunere. O nevoie tot mai mare să fiu așa cum sunt, să stau departe de aglomerație, de vârtej, de vorbărie, de public. În a doua parte a anului, am anulat tot ce înseamnă ieșire în public. Contul de FB a stat deschis doar vreo două luni și-un pic din tot anul. S-au adunat pagini de roman, câteva povestiri, multe planuri. Am reușit să citesc mai mult ca în alți ani. Am făcut fotografii, m-am plimbat, m-am gândit, am cântat. Am avut parte și de un refuz, și de o problemă de sănătate rămasă nerezolvată. Încă mai sper să-mi revină din senin simțul pe care l-am pierdut și pe care tratamentele nu mi l-au adus înapoi.

Abia aștept să rup ultima pagină din calendar, ba chiar să-l arunc cu totul, să șterg praful de pe masă, să fie scris „întâi a-ntâia” pe o pagină albă. Paginile albe sunt întotdeauna atât de promițătoare. Numai de-aș ști încotro să apuc.

Câștigătorii concursului de manuscrise Polirom Junior: un cîștigător și o mențiune specială a juriului

Editura Polirom anunță rezultatele Concursului de manuscrise de literatură pentru copii, ediția 2018, concurs lansat în data de 13 iulie a.c. Juriul a fost format din scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara, precum și din membrii redacției Polirom Junior.

Astfel, cîștigătorul primei ediții a Concursului de manuscrise de literatură pentru copii Polirom Junior este Călin Torsan – romanul Vrăjitorul dințos.

Juriul a decis însă să acorde și o mențiune specială la această primă ediție, mențiune care merge către Diana Geacăr – romanul Ce văd dragonii.

Ambele romane vor fi publicate în primăvara anului 2019, în colecția „Junior” a Editurii Polirom.

Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției „Junior” a Editurii Polirom, despre ediția I a concursului: „Am fost surprinși de numărul mare de manuscrise sosite în inbox, dar și de calitatea lor: am avut de ales dintre peste 80 de potențiale cărți, acoperind zone foarte diferite tematic și stilistic. Romanul lui Călin Torsan, Vrăjitorul dințos, a întrunit unanimitatea voturilor, iar cel al Dianei Geacăr ni s-a părut a aduce o notă de melancolie și lirism, note ce lipseau majorității manuscriselor înscrise în concurs, lucru ce ne-a convins să susținem publicarea lui, cu mențiunea specială a juriului. Ni se pare mai mult decât îmbucurător că atât manuscrisul premiat, cât și cel care a primit mențiune au ca autori doi scriitori cunoscuți. Lucrul acesta ne certifică faptul că literatura pentru copii e o zonă care atrage din ce în ce mai mult nu doar publicul, cât și creatorii din zona mainstream a literaturii.”

Veronica D. Niculescu despre Vrăjitorul dințos, de Călin Torsan: „«Pit era un tip atipic. Un pitic apatic.», așa începe cartea lui Călin Torsan, Vrăjitorul dințos. Pe mine m-a prins de la primele rânduri și nu m-a dezamăgit o clipă, până la capăt. O apariție specială, între zecile de volume jurizate. Mare bucurie când, în seara votului final, am descoperit că toți membrii juriului o votaseră pentru primul loc. O poveste amuzantă, cu un băiat palid care are părinți ocupați și un laptop cu jocuri. O poveste care se petrece chiar lângă tine și care subminează clișee. Nu putem decât să sperăm că micuții cititori vor fi la fel de încântați ca și noi de povestea misteriosului, marelui, atotputernicului Vrăjitor dințos, care e parte zi de zi din viețile noastre.”

Oana Doboși-Potcoavă & Raluca Selejan despre Ce văd dragonii, de Diana Geacăr: „Romanul Dianei Geacăr, Ce văd dragonii, ne-a captivat pe amândouă încă de la primele pagini, povestindu-ne uneia celeilalte aproape în fiecare zi despre ținutul în care lumea poveștilor atât de îndrăgite de noi și cea a jocurilor pe calculator se contopesc în aventuri fantastice. Ne-a plăcut pentru povestea actuală care își va purta cititorii juniori într-o aventură cu troli, dragoni, porci spinoși, pești vorbitori și patru statui cărora li se mai spune și Spaime. Credem că romanul Dianei Geacăr și-a găsit locul în colecția „Junior”, o colecție dedicată copiilor și adolescenților care cred în puterea imaginației și cărora le place să citească poveștile cu creionul în mână.”.

Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.

Povestiri, ateliere, concursuri

În ultima perioadă, am citit, corectat, jurizat texte ale altora.

• Plăcut impresionată de noua serie de cursanți de la atelierul de scriere creativă - Creative Writing Sundays, organizat de Revista de Povestiri a Siminei Diaconu. Din punctul meu de vedere, seria aceasta este de departe cea mai bună dintre toate cu care am lucrat până acum. Așa că las aici și numele câtorva participanți, cu speranța că în curând o să le vedem pe coperta unui volum. Din cele douăzeci și două de povestiri scrise pentru tema propusă („Întâlnire în pădure”), am ales cinci publicabile în revistă. Sunt semnate de Alin Buzoianu, Gabriela Anton, Veronica Stănică, Andrei Constantin și Muller Onofrei. Dar întreaga serie m-a impresionat.

• Alte douăzeci și două de povestiri au fost înscrise în Concursul trimestrial al Revistei de povestiri. Am ales două câștigătoare, plus o mențiune. Le aflați de aici. Povestirea de pe locul I, scrisă de Andreea Drăghici (după cum aveam să aflu abia după, căci eu am primit toate textele fără semnături), poate fi citită aici.

• Pe de altă parte, pe ultima sută de metri se află concursul de manuscrise al Polirom Junior, unde căutăm un roman cu stea în frunte printre zecile de volume trimise. Câștigătorul va fi anunțat de editură la începutul săptămânii viitoare. Eu mi-am ales deja favoritul - de fapt, am o listă scurtă cu patru favoriți, dar pe unul îl văd detașându-se clar. Rămâne însă de văzut ce o să iasă la final, după ce punem cap la cap propunerile tuturor membrilor juriului.

***

Mă bucur că una dintre cele mai recente povestiri ale mele, „Timbrul”, este considerată vârf al volumului pentru care a fost scrisă, Mică istorie a unui secol mare. Cronica lui Marius Chivu în Dilema veche, aici. „Timbrul” este, din punctul meu de vedere, atât continuarea unei cărți mai vechi, cât și începutul unei noi cărți, deja construită în minte. Asta dacă mai ajung și eu vreodată să mă opresc din tradus, din jurizat, din bolit, și să scriu. :)

O altă povestire nouă, o jucărie animalieră complet diferită de romanul din care public ici și colo fragmente, o să apară într-un număr viitor al revistei Iocan.

Iar altă povestire inedită o să fie inclusă într-un manual de limba română, pentru clasa a VII-a, la care se lucrează acum. Este, de fapt, chiar povestirea care deschide manualul. Dar, despre toate astea, într-un episod viitor.

Fragment

...și de-acum deja ai în față bulevardul, uite-l, o ultimă înșiruire de case și ajungi la el și la stația de tramvai de pe colț, unde era o agenție Loto, dar acum nu mai e decât un spațiu părăsit, cu draperii cenușii atârnând dezolant la ferestrele cu afișe care încă promit un câștig fabulos – 15 miliarde de lei la Noroc –, la pompa de apă din care nu mai există decât cuva de fontă, brațul ondulat a dispărut fără urmă, iar pe colțul opus, cum înaintezi pe linia de tramvai, pe drumul cel drept, se află localul unde-au băut generații de-a rândul, începând cu mult timp înaintea bunicului meu și continuând și acum, iar pe un zid exterior e telefonul public, portocaliu cu receptor de ebonită, care afișează pe ecran mesajul „Telefon nefuncțional”, un fel de „Ich sterbe” – spre deosebire de marea majoritate a telefoanelor publice din țară care n-au mai zis nici atât, au murit fără ca măcar să-și dea seama ce li se întâmplă. Iar noi le-am lăsat să moară, cum am lăsat și telefoanele din casă, cu disc, și tutungeriile, centrele de remaiat ciorapi, adevăratele mercerii, ceasurile mecanice ticăind cu rubine în craniile lor, cum mor și vor muri cinematografele, cofetăriile, poate teatrele și teatrele de păpuși, cu semiluni de carton pe care se leagănă veșnic crăiese cu păr de lamé, fotografiile cu margini dantelat decupate, precum și foarfecile care nășteau asemenea margini, poate chiar cărțile, cele în care supraviețuiesc denumirile tuturor acestor lucruri care-au murit, țiterele, poate chiar viorile și pianele, numai cârciuma asta va rămâne pe străduța asta an după an încă mult timp de acum înainte, dovadă fiind chiar acel „mult-timp-înaintea-bunicului”, iar din când în când, exact ca în copilăria mamei mele – de parcă o mână glumeață ar lua timpul și-ar face o buclă din el, unind anii ‘50 dintr-un secol cu anii ’20 ai secolului următor –, din localul de pe colț, numit simplu, „La Colț”, o să iasă cu pași clătinați un bătrân cu ochi umezi și nas roșu, care-o să arunce un pumn de bomboane în aer strigând aproximativ aceleași cuvinte pe care le-a auzit și el când era mic, făcând astfel copilașii de pe o rază de treizeci de metri să se adune iarăși în locul ăsta ca păsările, pentru a le ciuguli de pe jos.

- un capitol din romanul în lucru a apărut astăzi în Literomania, îl puteți citi aici.

Am ales și pentru revista online și pentru antologia recent apărută pasaje bloc, ceva mai dificile la lectură, mai ales scoase din context, din casa lor care e cartea. Aș fi putut alege cu ușurință capitole vioaie, cu mult dialog, funcționând ca povestiri, poate chiar ca scenete, însă în cazul acela mi s-ar fi părut și mai tristă ruptura de întreg și etalarea lor ca reprezentative. Este vorba de un roman lung, a cărui acțiune se derulează în doar câteva zile. Tot ceea ce scriu în ultimii ani este o retragere din fața grabei, a cititului și-a trăitului în diagonală, pe fugă, pe suprafețe comode. Mi se pare important, când rup o bucățică și arăt înainte de-a fi venit vremea arătatului, să fie măcar ceva ce pledează pentru grijă, migală, atenție, lentoare. Dacă se bucură și un singur om, dacă și un singur om înțelege ce se află între sforile mele legate, între drumurile mele prin locuri care mor, care au și murit, mie mi-e bine.