30 decembrie 2015

2015 - cum a fost

A fost un an al traducerilor și bun cu scrisul, deși nu am publicat absolut nimic - până și antologiile pentru care am trimis povestiri s-au amânat.
Trei volume traduse, dintre care unul început în 2014, vor apărea anul viitor. Însumează peste 1.300 de pagini de carte (mai mult de două milioane de semne). Două volume personale își caută, de asemenea, drumul. Hibernalia o să apară la Casa de Pariuri Literare la începutul anului, probabil cât încă va mai fi zăpadă afară. SVJS o să-și mai aștepte un pic soarta - e mai complicat și nu-i grabă.
A fost anul cu cele mai puține colaborări jurnalistice - și este normal să fie așa, fiindcă traducerile au împins treptat la o parte colaborările cu ziare și reviste încă din vremea când asta mi-era meseria, nu muncă voluntară. Cu fiecare text pe care l-am abandonat, după ce l-am plimbat în gând prin oraș, pe străduțe, simt c-am făcut loc nu doar unui gol necesar, dar vreunui fir de poveste, mai prețios chiar și atunci când rămâne neterminat.
Un ultim articol, despre traducerea Foc palid, a apărut astăzi, aici.
Am simțit mai clar ca oricând efectele benefice ale renunțărilor și retragerilor. Timpul s-a îmblânzit, aș zice că 2015 a fost cel mai blând an dintre ultimii mulți. Tradus, scris, plimbat. Am tradus cel mai mult (mi-e jenă de totalul care pare halucinant, un record personal pe care-l notez aici doar fiindcă tot eu o să vin la alt capăt de an și-o să vreau să pricep cum a fost când a fost; fiindcă uităm, fiindcă acum mi-ar plăcea, de exemplu, să am imaginea colțului blocului unde-am copilărit, banală pe atunci, dispărută pentru totdeauna acum), am scris cel mai mult, ca timp, ca săptămâni sau luni puse cap la cap, între traduceri, și m-am plimbat până mi s-au tocit tălpile. A nu fi înseamnă a fi.

● Dintre toate cărțile străine citite, cel mai mult mi-a plăcut, cum altfel?, cea în care am trăit din toamna trecută, zi de zi, până-n vară - Scrisorile către Vera ale lui Nabokov.
● Dintre toate cărțile românești citite, cel mai mult mi-a plăcut Bucla lui T. O. Bobe. Pentru că nu seamănă cu nimic, pentru că este o poezie de poveste, iar când o citești parcă vezi un film de Tati. Și pentru că, desigur, am o slăbiciune pentru cărțile mici și pătrate.
● Iar din tot ce am recitit, Casa cu mezanin a lui Cehov m-a atins cel mai tare și mi s-a părut extraordinar de actuală. „Dacă omul își dă seama de menirea lui, îl pot satisface numai religia, știința, arta, nicidecum fleacurile acelea.”

La mulți ani!
Să aveți un an așa cum vi-l doriți și vi-l faceți.


(În foto: Balansoarul Zâna Onda)

28 decembrie 2015

Durere

La capătul zilei, la colț, oribila ceată țigănească cu tobe, oprită și dezmembrată acum, țoalele caprei pe jos, franjuri roșii, șnururi albastre, un biet țânc ținut pe genunchi de un tată, șapte capre nebune în jurul lui suduind, scuipând, sfătuind, arătând cu palmele late asfaltul. Copilul țigan, ținut pe picioare, vomită prelung pe sub soare. Capul lui blond și rotund, cu șuvițe năclăite și mate, scuturat de reprize de rău, pare incredibil de mare - alt soare. Durere. Grișa, Vanka, Fugarul.

27 decembrie 2015

Astăzi


H., dincolo de pod.

(Foto VDN)

25 decembrie 2015

Ceața de Crăciun

Ceața de Crăciun, spre Delta Văcărești.


Ce bucurie să vezi o rață mandarin plutind pe Dâmbovița, liberă, perfectă, fără urmă de aripă tunsă, deci nu evadată din vreun țarc, din vreun parc, fericită fără să știe că e fericită. Astăzi, așa.

(Foto: VDN)

24 decembrie 2015

Globul de Crăciun


Nu există „presiunea de a fi fericit” de Crăciun - e o oroare să spui vai, acum când toată lumea se bucură, să ne gândim la cei singuri, să ne gândim la cei care nu se pot bucura și care resimt presiunea impusă de goana... Fiindcă doar un schimonosit de ocazie se poate prăbuși sub ridicola, superficiala, atât de trecătoarea zarvă comercial crăciunardă, atât de ușor de ignorat, atât de ușor de dat la o parte - alte străzi, alte alei. Când ești singur, dar cu adevărat singur, când cu adevărat e durere pe fiecare stradă și la fiecare colț, zi de zi, noapte de noapte, lună de lună, timp îndelungat, nu la final de decembrie, devine ușor de ignorat chiar durerea, consoarta. Și te trezești fluierând ușurel, aproape nepăsător, cam cum o îndemna Cehov pe Olga când îi spunea cum să interpreteze rolul personajului care s-a obișnuit să și le ducă pe toate... Doar un om cu toți cozonacii pe masă o să spună, ștergându-se ușurel la botel și punându-și deoparte șervetul, să ne gândim, vai, la cei singuri, acum, în aceste momente, la cei bolnavi, la săraci. Găunoasă judecată. Ei, adevărații singuri, bolnavii, săracii, ologii la trup sau la suflet, ciuntiții, neîntregii, cei ce-au pierdut pentru a nu-și mai găsi niciodată, cei ce-au găsit acolo unde n-au știut căuta înainte, ei nu se pot întrista la veselia nătângă a altora, la optimismul debil, la zornăitul de metal și de plastic, ei nu văd din toate astea nimic, ei nu văd în toate astea nimic, ei se vor uita în lumina lor tainică, se vor uita la vreo pasăre, se vor uita la vreo balegă, se vor uita la vreo tufă, se vor scotoci în gunoiul de aur, își vor adulmeca miejii, miesmele proprii, își vor face o cruce și vor fi nespus de fericiți că încă respiră.

Crăciun fericit, rătăciți!

(Foto VDN)

23 decembrie 2015

Înainte de Crăciun

Traduc o carte pentru copii - grozav de frumoasă și consistentă, pentru copii răbdători - și chestia asta îmi dă o stare foarte bună, cred că potrivită Crăciunului. Mă gândesc la primele cărți, cele dinainte de a ști să citesc, cele citite de mama la culcare, mă gândesc la o carte groasă de basme nemțești, din care cădeau în pat firimituri de hârtie gălbuie, ca dintr-o napolitană, mă gândesc cum se spune că noi, cei care citim cu plăcere, cu dependență, cu foame, o facem fiindcă plăcerea asta de-acum e asociată cu plăcerea de-atunci, de când eram mici, cu apropierea mamei, cu glasul ei seara, cu felul în care cădea poate lumina, cu felul în care ne mirosea perna, nu știu... Și mă gândesc la copiii care, poate, cândva, vor dezvolta dependențe plăcute după ce mamele lor le vor citi cartea asta, la anul...

***

Tata cumpără un brad și îl așază pe balcon, e legat bine cu sfoară, noi îl pipăim, îl adulmecăm, dar nu îl vom putea monta și împodobi decât a doua zi, în ajun, chiar pe 24, și globurile vor fi toate de sticlă, aceleași de anul trecut, poate doar două noi-nouțe, o casă, un om de zăpadă, suntem în anii '70 și ferestrele-s aburite, mama rotește cu lingura de lemn într-o oală, într-un sertar la care n-ajung trebuie să fie ascunse bomboane de ciocolată în formă de nucă. Nu vă grăbiți, nu vă grăbiți.

***

Mi-am pus astă-vară la ușă o colocazie, un filodendron și un ghiveci în care hibernează trei bulbi de gloxinii. Acum vreo două săptămâni, vecinul a sunat să-mi mulțumească, nu înțelegeam pentru ce. La ușă mai apăruseră trei ghivece: un trandafir japonez, un cactus și-un copăcel splendid, al cărui nume din păcate nu-l cunosc - plantă de import. L-am lămurit greu, fiindcă nu prea aude: nu le-am pus eu, nu le-am pus eu. Atunci cine, cine? Nu știm nici acum. Le ud, le vorbesc, o duc bine, dar uneori, când vin din plimbări și mă opresc un pic lângă ușă, cât să-mi caut cheia, mi se pare că le aud mieunând. Așa, ca de-un dor de stăpân.

20 decembrie 2015

Plimbări


Era o astfel de zi.

15 decembrie 2015

Animaliere la radio

Astăzi, în emisiunea „Orașul vorbește” a Ioanei Bâldea Constantinescu, de la Radio România Cultural - despre Simfonia animalieră, Hibernalia, traduceri și tot ce-am avut noi poftă să mai povestim.
Emisiunea întreagă este arhivată aici (ca să o puteți asculta, stingeți transmisia live din studio, din căsuța cu video, care pornește automat), iar întâlnirea noastră este în ultima jumătate de oră, începe la minutul 197.

13 decembrie 2015

SVJS - fragment

Iar altădată, mergând pe stradă, de multe ori mergând singură pe stradă, și acolo, și aici, am scris în gând toate acestea, le-am scris și rescris, și poate că de aceea nu le-am uitat, sau poate că de aceea am impresia că nu le-am uitat, cum se întâmplă atunci când repeți ceva la nesfârșit, și de aceea poate că totul mi se pare perfect așezat, aici, în memorie, chiar dacă greșit așezat, sau chiar dacă praf așezat peste toate, sau poate corect așezat, dar mult prăfuit, sau poate strâmb așezat, indiferent dacă prăfuit sau deloc prăfuit, fiindcă de la bun început nu înțelesesem ce trebuia înțeles așa cum trebuia înțeles, sau poate că nici corect, dar nici strâmb așezat, și nici prăfuit, și nici șlefuit la nesfârșit, ci pur și simplu lipsind, toate acestea, deși prezente, lipsind, așa cum lipsesc literele dintr-un cuvânt pe care-l rostești de prea multe ori, până se golește de toate. Toate, toate, toate. Toate. Și nu neapărat literele, deși poate și ele, dar vreau să spun sensul, vreau să spun miezul, deși nu vreau să spun, fiindcă din suflet o spun că nu mai vreau să spun nimic, nici spus, nici gândit, nici rotit, nici șlefuit, nici disecat, nici pipăit, nici nimic, vreau să mă pot plimba și eu ca oricine, fără să mă mai gândesc la toate acestea, dar ce-aș fi atunci, te întreb, ce-aș mai fi eu atunci, și ce crezi că sunt eu acum, dragostea mea, adică mai crezi tu oare ceva, te mai gândești tu vreodată la mine, adică, chiar stai să te gândești, și dacă da, cum, și dacă nu, cum de ai reușit, poate că ești doar foarte bătrân, sau poate că eu îți par tot mai bătrână, copilul tău a obosit, copilul tău începe să încărunțească, îmbătrânim, Grivei, da, o dată ai zis ceva despre asta, nu doar o dată, ah, nu o dată ai zis. Vezi, eu, spre deosebire de tine, dacă pot spune că eu spre deosebire de tine ceva, sunt obosită, atât de obosită de toate acestea, de toate, adică, acestea, încât dacă e să scriu o poveste, ea trebuie să fie o poveste și-atât, o poveste cum sunt poveștile, nu o ocnă, și nu o roată, nu un bici, nu o cușcă, și nu o pedeapsă, nu o dare de seamă, nu un act notarial, nu un testament, nu o declarație, nu un reportaj, nu o confesiune, nu o mărturisire, ci o poveste, ah, o poveste cum sunt poveștile, o poveste care să bucure, dacă să bucure trebuie o poveste, sau o poveste care să întristeze, dacă să întristeze trebuie o poveste, sau o poveste care să incite, sau să excite, sau să uimească, să îngrozească, să topească, să trezească, să trezească un om, sau un oarece simțământ, sau un oarece simțământ într-un om, dacă asta se presupune că trebuie să facă poveștile, și nu știu dacă se presupune, dar unele fac, iar altele nu, și totuși rămân și acelea povești. Povești și povești, ca și noi, cărora ni se zice că oameni. Dar noi nu, noi nu putem fi personaje. Indiferent ce mi-ai zice.
Să fie castel, să fie prințesă, să fie regi și regine, câini dacă vrei, papagali dacă vrei, dacă vreau, păsări dodo să fie, oameni și șoareci în fiece sân, și un cufăr mare așezat peste toate, cu gura apăsată zdravăn în jos.
Să-mi rămână doar miezul cel vechi, proaspăt turnat în coji noi de cuvinte, foarte bine golite, rașchetate la sânge.
Să-mi țin povestea nou-născută de picioare, cu capul în jos. Să fie nunți, să fie și înmormântări, o foaie albă peste grimasa sau zâmbetul meu.
Pot să scriu și pot să nu scriu. Pot să public și pot să nu public.
Însă nimic nu mă poate împiedica să îmi amintesc. Asta, adică, nu pot să nu fac.
Doamne, de n-aș ajunge ca Olga.

(SVJS, fragment, vocea Mirandei)

9 decembrie 2015

Nu

Ferească Dumnezeu să refuzi un premiu cât de mic în țara asta.
Cândva pe la finalul verii, când făceam duș și îmi săpuneam un picior, și eram îngrozită de gândul că va trebui să merg într-un loc unde n-aveam ce căuta, am simțit limpede că trebuie refuzat orice premiu pentru traducere. Fiindcă este o enormitate. Aș putea scrie un eseu cu explicații. N-are sens. E mult mai important ce simți, decât ce poți explica. Apoi m-am gândit că toate premiile trebuie refuzate - și pentru cărțile tale. Și aici se pot scrie eseuri. Dar, la fel, tot mai important e ce simți. Nu e vorba de cât de onorabil e un premiu. Nici de cât de corect a fost acordat. Nici de cât îl meriți tu sau vreun altul. E vorba de un soi de inadecvare a persoanei tale la premiu. Nepotrivirea ideii de premiu cu momentul tău, când ai scris sau tradus. Pe scurt, e o prăpastie acolo. Și nu sunt în stare să văd legătura între una și alta. Nu știu să explic, știu ce simt.
O să mărturisesc - o singură dată, într-o seară, am plecat foarte amărâtă de la o festivitate. Mă dusesem cu o vagă speranță și cu multă rușine că simt această speranță. N-am luat premiul - și, de fapt, nu-mi prea păsa de asta. Însă mi-a fost crunt de rușine afară, când traversam o fâșie înierbată, cântau greierii, și eu, ridicolă în rochie și pantofi, mă gândeam că juriul greșise, în loc să mă uit la firele de iarbă, cum fac în fiecare zi. O nominalizare și un premiu te scot din acel ceva de zi cu zi care e mai prețios ca orice. Scriu prost, fiindcă mă simt foarte prost. Oricum, de câte ori am refuzat ceva, mulțumind, și chiar recunoscătoare, s-a găsit cineva să mă înjure sau să-mi spună că am făcut „o mișcare isteață”... Singura mișcare isteață e, poate, că fac un pas înapoi, mai spre mine. Îi putem spune și egoism. Îi putem spune și autoprotecție. Acel afară mă înspăimântă, mă scoate din mine, mă aruncă în locuri unde n-am ce căuta. În tot cazul, cred că trebuie să ni se rezerve dreptul să refuzăm ceea ce este o eroare sau pur și simplu nu ni se potrivește, fără să fim ponegriți pentru asta. Nu este deloc așa de important.

3 decembrie 2015

Nimicuri

Stau în pat și mă gândesc că mă duc acolo unde aș vrea să mă duc peste o oră. Mă văd înaintând pe Victoriei, ajungând în piață, și de acolo, transpirată pe spate un pic, cam cât transpiră o sălbăticiune care simte miros de umanoid, deodată o cotesc și pornesc înapoi, pe bulevardul paralel, ca să ajung iarăși aici. Sunt deja iarăși aici.
Aprind veioza, citesc o poveste, apoi încă una și încă una. Sting lumina, ascult, nu există nimic pe lume mai bun decât asta.
Mi-e tot mai greu să merg în locuri aglomerate.

Am început să scriu H. în duminica ferestrelor albastre.
La Sibiu, odată, R. mi-a spus de cum am intrat în librărie, în loc de bună seara: ”Scrii!”. De unde știa? Se vedea, mi-a zis că se vede. Sclipeam ca un pom de Crăciun, dinăuntru, pe piele, prin ochi, sau poate prin gesturi, habar n-am. Se vedea. Tot astfel, mă uit la poza din duminica ferestrelor albastre și-mi zic mie: „Scrii!”. Notasem doar două rânduri pe un șervețel, o poezioară, fără nici o intenție să scriu mai departe, dar eram fericită de parcă dădusem de aur în noroiul din H. Purtam noroiul ăsta în tălpile bocancilor încă vreo șapte zile, până când chiar a început să se scrie povestea. Apoi a durat fix o lună, dilatată, enormă.

Scrisul pare imposibil, enorm, când nu scrii.

Traduc o carte splendidă, cu cuib și cu păsări. E de parcă mi s-ar fi mutat aici bradul de la fereastra din Sibiu. Aș vrea să învăț să scriu o carte ca asta. Să învăț nu e cuvântul potrivit, dar altul nu știu. Să fur.

Condorul, câinele moscovit, lampioanele și veselia - am putea face cărți cu povestiri cerute pentru antologii care se amână sau se anulează. Dar ele nu pot sta împreună, nu pot nicicum să alcătuiască o carte. Sunt bomboane rostogolite sub birou. Le va lovi cândva un aspirator, cine știe când, cum, și ce se va alege de ele. Condorul mi-e cel mai drag din toate.

Mi-e foarte bine acasă.

Ieri mi-am cumpărat agenda care va fi jurnalul anului viitor. E mult mai mică și-i roșie. Îmi ajunge, nu scriu mai nimic, dar mă înviorează prezența ei pe birou. E mult mai mică, dar e roșie. E roșie, dar e mult mai mică.

De gândit la drumul de azi, cu bătrânul. Poate de scris o poveste. (Cum?)
De neuitat replica lui, cu lumina.

De analizat, dar neapărat cu o oarecare ușurătate, treaba cu dismorfia.


*** *** ***


[O zi splendidă în felul ei. Dimineața traduc un capitol dintr-o poveste. La prânz ies afară, vreau să mă duc după pește. În spatele magazinului Eva, un domn în vârstă mă întreabă, ezitant, foarte politicos, dacă pot să-l ajut să traverseze. Se dovedește, după niște pași, că de fapt nu vede. Îmi spune că uneori vede mai bine, „Dar azi e și ziua asta atât de întunecată”. De fapt, e un soare orbitor, cerul ireal de albastru, clădirile albe. Iar el crede că e o zi mohorâtă. „E soare!”, i-aș spune, dar tac. Și mergem, și mergem vorbind, până la capăt, la primăria din Amzei, la lift. Are 90 de ani. A fost economist. Cel mai înalt bărbat cu care m-am plimbat vreodată de braț. Când dau să plec, ochii mei văd cam tot cât ai lui, trotuarele-s vălurite, soarele-i negru. Suntem, de fapt, aproape la fel de singuri și orbi.]

1 decembrie 2015

Sărbători

Sărbătoare este când trimiți cartea - mică, nouă, nevăzută încă de nimeni - la editură, iar editorul îți răspunde în douăzeci și patru de ore, de prin cine știe ce loc de vacanță, cu un „Mi-nu-na-tă!” și-atât.

Sărbătoare este când ai o carte splendidă de tradus, și înaintezi în ea ca-ntr-un șotron într-o după-amiază lungă de vară, când n-a mai ieșit nimeni pe-afară. Sărbătoare este când cartea de tradus e cu cuib și cu ouă, cu un boboc care nu are glas, într-o familie unde toate păsările strigă mândre și tare, cu glas de trompetă.

Sărbătoare este când nu poți să adormi la gândul că povestea ta - scurtă, intensă, venită cine știe de unde și cum tocmai acum, când căutai cu îndârjire o altă poveste, tu având numai glasul, nu și personajul, dar tot căutând uitai chiar să cauți, și atunci începea să se scrie din tine direct, continuu și teribil de greu, zi de zi - povestea asta ți-e cel mai crunt lucru frumos pe care ți l-ai scris vreodată. Și iată, atunci când ai încetat să cauți ai găsit etc., o, câtă dreptate avea.

Sărbătoare este când somniferele - luate nu pe fond depresiv, ci al unei insomnii de cristal devenită pură obișnuință - îți dau spre dimineață niște vise ramificate, adânci, colorate, bizare în forfota lor atât de deplasată aici, și te trezești cu senzația că locul acesta e deja populat, că viața deja a început, un pic înainte să pui tu piciorul în papuc, tot astfel cum după va merge frumușel mai departe - cu fragi înfloriți prin luminișuri necălcate de om, cu oameni departe de luminișuri unde înmuguresc fragii.

H. îmi este cea mai prețioasă dintre cărțile mele.