27 iulie 2012

Rosu, rosu, catifea



Veşti de la "aricii" de la Casa de Pariuri Literare. Tocmai acum, cînd corectam noile poveşti cu arici.
Aşa arată coperta realizată de Victor Jalbă-Şoimaru. Şi îmi place foarte tare, nici nu ştiţi (deocamdată) cît de subtil se potriveşte, în cît de multe detalii de atmosferă şi ton, poveştilor din carte.
Aş mai spune că entuziasmul lui Un Cristian şi al lui Victor sînt sănătate curată, că niciodată o carte de-a mea nu cred că a fost mai fericită, nu s-a simţit mai bine primită. Le mulţumesc şi aici.

Lansarea cărţii, cel mai probabil în Bucureşti, săptămîna viitoare.
Detalii acuşica.

Cartea, pe site-ul editurii, aici.

25 iulie 2012

Din monologul ariciului

În lucru.
Cioburi de fragment.

(Ritenuto)

... fiindcă s-a temut să nu mă adorm până începe.
Dar ce începe vreodată, şi când. Căci ce nu e deja început, dacă e?
Stăteam cuibărit pe o parte cu ochii închişi sugându-mi un deget.
Nu, că nu mă mai tremuram.
---
---
...Mi-am pus o cască în urechea pe care mă dormeam. Pe care mă stăteam.
S-a nimerit să fie tocmai Prelude to Little Spring.
Ah.
M-am bâjbâit la iPod şi mi l-am pus pe repetă-te la nesfârşit te rog nu te termina niciodată.
Mi-am imaginat balerine cu braţele întinse în sus, către un soare care se apune veşnic.
Fără copituţe.
Capete înclinate de flori.
Capete înclinate de greutatea florilor.
Capete de flori, înclinate.
Mai ne ştim şi noi nişte lucruri. Şi anume că lucrurile pot fi şi aşa şi aşa. Şi toate ne sunt adevărate, cu condiţia să fie chiar chiar adevărate. Şi ne sunt.
Clape de pian şi ierburi nesfârşite, garduri cu burţile moi.
Îmi place să-mi sug degetul.
Şi mi-l sug.
E gustul de tine şi de mama ta şi de tine mic, foarte mic, între tine şi ea, pe vremea când.
Mi-am pierdut în hol cutiuţa de Tic-Tac.
Când mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rândunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.
Amărui mi-e şi mai dulce.
Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.
Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.
Când fieşti.
---
---
...Din când în când îmi leg pe degetul mic căruia voi îi ziceţi degetul mare o frunză de mătrăgună şi mă sug.
Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus.
---
---
Se-şi tem de banal.
Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.
Şi cine zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte.


***

Şi ceva dulce-dulce, din munca de documentare. Despre hîrciog. Cine şi-ar fi imaginat chiar atîta drăgălăşenie? Hîrciogul, zice la carte, acest curios-posac-docil, muşcă atunci cînd e speriat şi dacă e trezit din somn.
Trei animălete singuratice pe care, nici dacă mi le-aş fi căutat eu, nu mi le-aş fi găsit atît de potrivite.
Şi am ajuns la sobol.

24 iulie 2012

In sfirsit

Îmi doream, mult şi de mult, ca absenţa mea de la vot să conteze, să fie ca o prezenţă în negativ. Îmi doream să însemne, adică, un Nu. Să se simtă şi să usture ca un Nu. În sfîrşit, se întîmplă. Şi oricît de infim va conta absenţa mea, ea va conta.

Nu, acestor derbedei. Nu, celor care au început această hidoşenie, atît de inimaginabil amplificată apoi. Nu, pretinşilor liberali care n-au făcut decît să readucă socialiştii la putere. Insist pe "decît". Am tot aşteptat ca parte dintre ei să se dezică, să se rupă, să se revolte împotriva acestei alianţe bolnave. Să crape careva de ruşine şi să strige că nu mai poate.
Nu, derbedeilor cu salarii uriaşe de pe la două-trei posturi tv oripilante, care se mai pretind jurnalişti, seara, dar care ziua conduc campanii electorale pe bani grei şi îşi construiesc vile pe malurile lacurilor. Celor care fac emisiuni şi scriu aşa-zise editoriale pe site-urile aceloraşi televiziuni, dar sînt membri de partid sau purtători de cuvânt, foşti, actuali, şi îşi aşteaptă cu fiecare virgulă adăugată salariul şi viitoarea delicioasă funcţie. Nu, tuturor acestor lătrăi înfometaţi.

Şi totuşi, am şi Da-uri.
De citit: Radu Vancu, Mariana Codruţ, Radu Pavel Gheo.
Lista poate continua mult şi frumos.
Da, pentru că nu mă simt singură, deşi ştiu că n-aş avea cum să fiu nici dac-aş vrea. Citiţi-i.
Şi, desigur, pe Gabriel Liiceanu, despre acest ceva groaznic care ar putea urma, despre multele televiziuni otrăvite, despre discursul pur comunist...
Şi uite că nici Pleşu nu merge la referendum.

*

Tot aici, admiraţia şi plecăciunile mele pentru doamna Moga, cea care a înfiinţat şi condus atîta timp librăria Humanitas din Sibiu. Lunga discuţie cu dînsa, dintr-una din serile trecute, a fost pentru mine terapie curată. Cînd dînsa spune "aceşti derbedei", sînt sigură că ştie ce spune. La fel, cînd vorbeşte despre pericole şi despre datoria de a afirma acum ceea ce trebuie afirmat. Această postare se dedică acelei întîlniri.

18 iulie 2012

Poveste

Pe vremea cînd gardurile aveau burţi moi şi lăsate.
Pe vremea cînd se strănuta de la rochiţa rîndunicii lipită de nas, nu de la aerul condiţionat.



Erau astfel de zile.

Cu un măr cules de pe jos, între palme, spre casă. Căldura soarelui concentrată în fructul micuţ, pulsînd ca într-o inimă abia scoasă din trup. Bucuria noii poveşti. Rugămintea să ţină. Vie. Doar tu şi animalele din tine.
La teatru, ariciul ascultă în căşti Prelude to Little Spring şi mîngîie pluşul spătarului, cu spatele la scenă. (mulţumesc!)
De-aş fi în stare să o scot din mine, fir cu fir, cu blîndeţe şi răbdare, povestea asta care există cu toate vinişoarele clare, de-aş fi în stare s-o scot fără să o distrug. Dar şi de nu, fericirea de-a te simţi în sfîrşit viu, cu o poveste dureroasă şi fragilă în tine, este imensă. Despre a fi locuit. Despre asta e vorba.

12 iulie 2012

Veronicile din Beckett

Există două feluri de veronica în Beckett.
Pe prima o poartă Belacqua la rever, ca mire, în Ce nenorocire. Dar de desluşit e mai ales a doua, cea roşie, cea însîngerată, din buzunarul lui Watt. Despre ea am fost întrebată. Venind după cea de la rever, avînd o cu totul altă culoare, un cu totul alt rol, pare stranie. (Acolo anume ştersesem o notă de subsol; e farmec mult în gol, cînd golul nu-i chiar hău.) Întrebată, bucuroasă am răspuns pe loc, însă sumar. E o zi în care merită să zăbovim asupra veronicilor.

Iată pasajul din Watt. Imediat după ce primeşte din senin o piatră în cap, pe stradă, de la o cucoană necunoscută:

"În afară de faptul că s-a oprit, şi şi-a lăsat jos genţile, şi şi-a ridicat pălăria, şi şi-a pus-o pe cap, şi şi-a ridicat genţile, şi s-a pus iarăşi, după unul sau două starturi nereuşite, în mişcare, Watt, fidel regulilor sale, n-a luat în seamă această agresiune, nu mai mult decât dacă ar fi fost un accident. Aceasta găsea el că era atitudinea cea mai înţeleaptă, să stopeze, atunci când era necesar, inobservabil, cu mica veronică roşie pe care o purta mereu în buzunar, curgerea de sânge, să ridice de pe jos ce căzuse şi să-şi reia, cât mai curând posibil, mersul sau statul, ca o victimă a unui simplu ghinion. Dar n-avea nici un merit pentru această atitudine. Fiindcă era una care, prin repetiţia frecventă, devenise atât de parte din fiinţa lui, încât în mintea lui nu era mai mult loc pentru resentimente la un scuipat în ochi, ca să dăm un singur exemplu, decât dacă i-ar fi plesnit bretelele sau i-ar fi căzut o bombă pe fund."

Iată şi veronica mov care a stat la reverul mirelui Belacqua. Aleg finalul lui Ce nenorocire (More Pricks Than Kicks).

"— Veronica ta, a zis ea, pe care atât de mult mi-o doream, unde a dispărut?
El a dus palma la locul respectiv. Vai! Ciucurele alunecase, îşi strecurase tulpina prin despicătură, căzuse la pământ şi fusese călcat în picioare.
— A apus, a spus el.
Au plecat mai departe."

Şi tot o asemenea veronică apare şi în Watt:

"Kate mâncând din farfuria ei, de exemplu, cu piticii stând alături, cum se mai trudise el să înţeleagă ce era asta, să înţeleagă cine era făcătorul, şi ce făcea, şi ce se făcea, şi cui i se făcea, şi ce i se făcea, şi ce era cu acele forme, care nu erau înrădăcinate-n pământ, precum veronica, ci se topeau, în beznă, după o vreme."

(puzderia de virgule este specifică lui Watt, nu aruncaţi cu pietre, încă mai curge sînge de la un pripit care susţinea că nu pun destule - în altă carte - de parcă textele ar trebui aplatizate după bietele noastre reguli, fără să ţinem cont de specificul fiecărei cărţi, al fiecărui personaj)

Desigur, veronica cea mov este o floare. Poate că noi i-am zice cam din topor că-i floare albastră. Aşa-i, Veronică? Beckett e subtil. O mică floare de şanţ, cum altfel? Frunzele unei veronici se pun pe răni. Se spune că ajută.

Dar veronica cea roşie? Tot pentru răni folosită.
Pentru veronica cea roşie ne uităm spre Sfînta Veronica, cea vindecată de curgerea de sînge şi, mai ales, cea care şterge de sînge chipul lui Iisus cu o năframă, pe drumul crucii. Chipul rămîne imprimat, este prima icoană. Această năframă însângerată este chiar veronica, batista lui Watt.

La Sfînta Veronica ne gîndim pe 12 iulie. La floare ne putem gîndi oricînd.





- Pentru Dana şi cei asemenea ei -

(Foto - de pe net; dar ştiţi că nu am acest obicei oribil şi mă veţi ierta)

11 iulie 2012

La teza

Aflu că prin luna mai am fost subiect la teză, bine, nu eu, ci un fragment din "Orchestra portocalie" ales de un prof de română. Şi că am plăcut, şi că le-ar fi plăcut şi altora, era "mega interesant"...
Pasaj pus pe un blog, comentarii drăguţe.
Mi se pare grozav de frumos că, pornind de la un biet pasaj dat la o teză, cineva e interesat de carte, ba "speră din tot sufletul să fie dintr-o carte".
Dau din coadă. Uite, aşa.

Azi aş vrea să fiu un pasaj. Pare grozav de bine să fii doar un pasaj.


10 iulie 2012

Trei clipe, multumirile multumirilor



Îmi pare rău că nu am ştiut asta. Am avut cărţi călătoare în Muzeul Labirint. Mulţumesc.

Mulţumesc celor care m-au îmbrăţişat zilele trecute mulţumindu-mi pentru că nu făcusem decît să le mulţumesc - ici, dincolo, cum m-am priceput - scriind despre o carte de-a lor, despre un film de-al lor. Cît de mari trebuie să fi făcut eu ochii şi urechile, la acele "cît te-am căutat ca să-ţi spun..." De-aş fi ştiut că am adus o infimă bucurie unor oameni de departe pe care îi preţuiesc atît de mult! De-aş fi ştiut că undeva, cineva mă caută.

Ştiţi cum îşi dau Like cinci oameni fără cont de Facebook?
Se strîng în braţe.

Şi tot aici să adaug Frumuseţea personajelor lui Beckett, de Dana Pîrvan-Jenaru, în Observator cultural.

E plăcut să scrii cuvîntul frumuseţe.

Şi frumuseţea lui A. şi M.

E plăcut să ţi se mulţumească pentru ceva, orice, oricât, oricând, cu atît mai mult cu cît te simţi mizerabil, şi nu simţi, ci ştii că greşeşti totul. Trecuseră douăzeci şi una de zile de cînd nu mai discutasem cu vreun om faţă în faţă. Din ultima zi de TIFF. Cam după a zecea zi, la orice apropiere reală rişti să te topeşti pe trotuar şi să rămînă din tine doar o pată de unsoare diformă. Cleiul oaselor tale sub tălpile altora. Dar asta e altă poveste. Şi se poate ascunde atît de uşor.

O să lipsesc un pic.









Foto - VDN.

7 iulie 2012

Pe Kiseleff



Cum stau motanii seara la porți pe Kiseleff. Cum zac căutînd umbra, cînd totul-i deja umbră. Cu ochi albaștri primul, cu capul înclinat, călărind bila de piatră de lîngă ambasada Suediei. Altul, dasguptian și famelic, privind cum un confrate fereşte dibaci gardul de sîrmă electrificat de la ruși. Alți doi sforăind împreună sub o lampă, cine mai ştie a cui, sus, păsărește de sus, încruntați monstruos pe sub camerele de supraveghere, și afrimieni deodată, strălucitori și stranii în cadrul fix de pe dosul aparatului foto.

Ce de verde, ce de verde electric, frumusețe și groază.
Pancarte departe.

Și totu-i o umbră, într-o mare de limbi ferecate-n tăcere.

Cum trec, cum mai trec bicicliști vîjîind, și noaptea se lasă, și tu pieton, și o mică, mică durere. Dar mica durere, săpînd între degete, acolo unde bate sandaua, e punctul din care se cască însăși durerea lumii întregi, o lume de groază și greață, de minciună și slei.
Ah, de-ar crăpa pe din două începînd de aici, de sub talpă, pîrîind dintre degete ca un pepene răscopt înțepat, înghițindu-ne pe toți deodată, pămîntul ăsta drăguţ. Ne-ar face fericiți, fericiți cum doar noi, păcătoșii cu ifose, ne pricepem să fim.






Foto - VDN

6 iulie 2012

De-as avea

De-aş avea un stol de cormorani, m-aş trezi dimineaţa nespus de devreme.
Desculţă și chioară de somn m-aş strecura printre ei, cu urechea lipită de piept le-aş asculta cîntecul stins de sub pene. Cu ochii închiși, pe-ntunericul minții, pipăind și mușcînd le-aş desface laţ după laţ. Ei mi le-ar dărui lipăind fericiți, coliere. Apoi am pleca încă o dată înspre locurile noastre sărate, eu - vîslind înapoi, cu soarele ăsta în spate, ei - de-o viață dresaţi, stîndu-mi muți și-aliniaţi într-o parte. Cînd, ca la un semn, se vor risipi cu toții deodată, barca noastră va scoate un icnet și se va înclina către dreapta.
Poate că unul din ei, cel mai bătrîn și fidel, se va întoarce tîrziu, înspre seară, aducîndu-mi în guşă un peşte prea gras - vechi, dureros obicei pescăresc ce nu moare. Lăsîndu-mi vîslele ciunte în apă, mă voi înălța strîngîndu-l de piept, o urmă de laţ lîngă-un laţ, peștele de argint-viu tot mai uscat între ele.
Dar gîndul, gîndul la Lidia albastră va fi, așa cum stătea ea aplecată în pagină, privind pe sub roţile trenului care pleacă, Ardalion, Ardalion, uite-l cum pleacă departe. Femeie ticăloasă și plînsă, strivind în pumn un bucheţel de violete. Cam tot ca pe-o pasăre moartă.



Foto - VDN