6 iulie 2012

De-as avea

De-aş avea un stol de cormorani, m-aş trezi dimineaţa nespus de devreme.
Desculţă și chioară de somn m-aş strecura printre ei, cu urechea lipită de piept le-aş asculta cîntecul stins de sub pene. Cu ochii închiși, pe-ntunericul minții, pipăind și mușcînd le-aş desface laţ după laţ. Ei mi le-ar dărui lipăind fericiți, coliere. Apoi am pleca încă o dată înspre locurile noastre sărate, eu - vîslind înapoi, cu soarele ăsta în spate, ei - de-o viață dresaţi, stîndu-mi muți și-aliniaţi într-o parte. Cînd, ca la un semn, se vor risipi cu toții deodată, barca noastră va scoate un icnet și se va înclina către dreapta.
Poate că unul din ei, cel mai bătrîn și fidel, se va întoarce tîrziu, înspre seară, aducîndu-mi în guşă un peşte prea gras - vechi, dureros obicei pescăresc ce nu moare. Lăsîndu-mi vîslele ciunte în apă, mă voi înălța strîngîndu-l de piept, o urmă de laţ lîngă-un laţ, peștele de argint-viu tot mai uscat între ele.
Dar gîndul, gîndul la Lidia albastră va fi, așa cum stătea ea aplecată în pagină, privind pe sub roţile trenului care pleacă, Ardalion, Ardalion, uite-l cum pleacă departe. Femeie ticăloasă și plînsă, strivind în pumn un bucheţel de violete. Cam tot ca pe-o pasăre moartă.



Foto - VDN

2 comentarii:

ora25 spunea...

uff. tot cât laţ, atâta leagăn. şi insuportabila greutate a vâslelor, violetelor.

Veronica spunea...

...și cădură mare și oribilitate politică...