31 decembrie 2017

Ultima dimineață din an

La cinci fără ceva dimineața, m-a trezit o lună aurie imensă, reflectată în oglinzi. M-am ridicat, am stat la fereastră, sprijinită de pervaz, să o văd cum apune. A coborât, tot mai portocalie, mai roșie, a întâlnit fâșiile de nori, a dispărut pentru câteva clipe, hașurată din ce în ce mai gros, apoi a reapărut, un hohot bizar, era de parcă răsărea la apus. Apoi au apărut măturătorii în stradă, doi câte doi, mai portocalii decât luna fără ca ei să o știe, a trecut primul autobuz către gară, a pufnit, nimeni pe scaune, luminile albe, și-apoi a bătut clopotul din turnul cu ceas al bisericii, o singură dată. Cinci și un sfert. Luna dispăruse de tot, mi-era foarte frig. Am încercat să adorm, n-am mai putut, o vreme am ascultat ceasul meu cuibărită sub plapumă. Cafea și lumină, agendă, cuvinte, pixuri colorate și flori, calendarul care își trăiește ultima pagină. E ultima dimineață din an și nu vreau să o dorm. Așa e un an, nu ăsta, oricare, clipă cu clipă, uneori ceva apune la răsărit și răsare la apus. Tic, tac, tic, tac. Mă gândesc la tot ce-a fost dureros, la tot ce nu se poate uita, la tot ce nu se poate rosti, și prin urmare la ceea ce știu că e prețios și rămâne. Și mă forțez să mă gândesc la ce a fost bun, la tot ce se poate rosti, și rostim, în suprafețe alunecoase și plane. De-am fi păziți de rele tot anul.

La mulți ani!

29 decembrie 2017

2017 în cărți


La sfârșitul anului trecut, notam în jurnal: „Pentru 2017: Să termin de tradus Life și apoi Muza - iar după aceea să scriu. Să încep o poveste. Să răstorn balanța. Să dau deoparte traducătoarea de pe mine.”
Iată anul dus.

Un roman scris și publicat - povestea verii lui Isidor, surprinzătoare propunerea, publicarea, turneul prin țară, întâlnirile cu publicul. Primul tiraj, de două mii de exemplare, epuizat într-un anotimp. Tiraje noi și pentru O vară cu Isidor, și pentru Spre văi de jad și sălbăție.

Șapte traduceri publicate (aproape 2.400 de pagini) - multe lucrate anul trecut, o parte anul ăsta. Alte două traduceri se reportează pentru la anul. Cartea pe care am tradus-o în vara asta, și care încă nu-i publicată, este una dintre cele la care țin cel mai mult din tot ce-am lucrat în acești zece ani. Sute de versuri cu ritm și rimă traduse cu o plăcere fantastică - aș putea trăi o viață așa.

Două prezențe în volume colective, cu o povestire inedită și un fragment de roman.

Scrisul a mers bine, deși e tot mai greu să-ți găsești liniștea pe un fundal atât de agitat și agresiv, e nevoie de eforturi din ce în ce mai mari ca să îți poți face treaba. Recunosc că eforturile astea mie-mi priesc oarecum, așa cum îți priește o boală: îmi amintesc constant ce am de făcut.

Rezidența FILIT a însemnat un start, cam zbuciumat, pentru o nouă poveste; au urmat niște luni destul de interesante.
Pentru Spre văi de jad și sălbăție, două nominalizări: la Premiul de proză al Ziarului de Iași și la Premiul liceenilor la FILIT; și Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu.
Premiul pentru Traducere al revistei Observator cultural.

Cred că un an nu este bun sau rău cu noi, noi suntem buni sau răi cu timpul și cu toate celelalte ale noastre.
Sunt recunoscătoare. Toate-s încă bune la capătul unui an care începuse infernal.

27 decembrie 2017

Floarea fără floare


Am cumpărat acum o vreme o orhidee mică și jumulită, dintr-acelea date pe mai nimic - doar că nu le-aruncă florăresele-n stradă după ce rămân fără flori. Îmi amintesc că eram într-o perioadă în care și eu rămăsesem fără ceva, fără carte, o predasem, o publicasem, era gol aici, și m-a impresionat floarea asta fără floare. A urmat o întreagă poveste, cu răbdare, cu accidente, cu păcăleli, cu o tijă lungă din care, în loc să iasă boboci, cum te-ai fi așteptat, a apărut un pui verde. Au trecut luni de zile și eu tot nu știam ce fel de flori o să facă. N-aveam nici cea mai mică idee, ce culoare, ce formă. Acum orhideea are un pui și unsprezece boboci. De Crăciun, odată cu crăciunița, i s-a deschis prima floare, mică și nespus de delicată. O presez aici.

21 decembrie 2017

„O vară cu Isidor” - tiraj nou

Apărută în vară, cu un tiraj dublu decât cel cu care eram obișnuită la cărțile publicate ca autor român la Polirom - și asta datorită faptului că aparține unei colecții de literatură universală, unde lucrurile stau diferit - O vară cu Isidor s-a epuizat la începutul iernii. Zilele acestea, un nou tiraj, tot măricel, a apărut în librării.
Dincolo de cifre, eu o să spun că Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, EgoProză, 2016) și O vară cu Isidor (Polirom Junior, 2017), ambele epuizate și aflate acum la al doilea tiraj, fac din mine un autor fericit. Mulțumesc editurii și cititorilor mici și mari.

16 decembrie 2017

Un trandafir pentru rege

I-am văzut pentru prima oară pe Regele Mihai și Regina Ana acum douăzeci de ani, în 1997, la slujba de Înviere de la catedrala din Timișoara, unde am mers cu părinții și cu sora mea și ne-am bucurat să putem sta atât de aproape de ei. Erau senini, zâmbitori. În vara următoare am avut onoarea să mă număr, ca jurnalist, printre cei care au participat la primirea regelui la Pitești, o întâlnire oficială și emoționantă, în cerc restrâns.
Ultima întâlnire a fost cea de acum. Miercuri seara, într-o zonă neaglomerată de pe Calea Victoriei, m-am închinat la trecerea lentă a celor două mașini, cea cu coroana regală și cea purtând trupul regelui acoperit cu drapel. Era chiar înainte de intrarea în Palat. În clipa aceea, în liniștea deplină, pe trotuarul întunecat, privind coroana luminată plutind lin în seara de iarnă, m-am simțit singură cu regele cel singur. Astăzi l-am însoțit și eu cu tristețe pe ultimul drum, de la Palatul Regal spre Patriarhie, alături de miile de oameni, într-o zi încărcată de emoție, într-un București mai plin ca niciodată de lacrimi și flori.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Regele Mihai!

9 decembrie 2017

10 ani - Despre traduceri și frumusețea de neposedat


Acum zece ani, într-o lună decembrie care sigur n-a fost așa de caldă ca asta, am început să traduc.
Stăteam în pat și citeam, era capătul unui an agitat - cel în care Sibiul fusese Capitală Culturală Europeană și agendele jurnaliștilor plângeau îngrozitor de suprasolicitate, văzusem sute de spectacole și avusesem parte de întâmplări și întâlniri cu artiști minunate, cum nu ai șansa altfel într-o viață, scrisesem mii de texte, lucram la trei publicații, un cotidian național, un săptămânal de cultură și-un bilunar local, iar acum mă odihneam prin te miri ce minune, citeam Ochiul lui Nabokov, când pur și simplu mi-a căzut mărul ăsta în cap. Că vreau să traduc cartea pe care o aveam în brațe. Cuibărită pe canapeaua mea portocalie, sub lumina veiozei, m-am îndrăgostit de o pagină. De un pasaj despre frumusețea de neposedat. Iarna aceea a fost început și sfârșit.

Am tradus toată iarna, deși era o carte scurtă, de o sută de pagini, și ascundeam ca pe-o boală noua mea îndeletnicire, de care nu mă simțeam demnă, pe care nu eram deloc sigură. Voiam să văd dacă pot. Traduceam pe biroul meu mic, cu dicționarul pe-un scăunel, împingând la o parte agenda și telefonul care mă terorizaseră tot anul - fără să știu cât de departe le împing, de fapt. Cu un gest atât de simplu, totul s-a schimbat. Nu pe loc.
Când am terminat, am recitit iar și iar, și-n cele din urmă am întrebat la Editura Polirom dacă nu cumva au nevoie de cartea asta. Speram să nu o fi tradus altcineva între timp. Citisem, desigur, tot ce se tradusese din Nabokov. Și tot ce reușeam să îmi cumpăr în original. Despre cărțile astea scriam pătimașă pe un blog, la Suplimentul de cultură. A mai durat, abia către capătul anului Polirom a pornit seria de autor Vladimir Nabokov și, ce noroc fantastic, a intrat și cartea tradusă de mine în planul lor. Au urmat imediat altele, Disperare, Rege, damă valet... Dar altceva îmi amintesc azi. Ceva ce n-am povestit nimănui niciodată.

În vara următoare, am avut un drum prin București. Venisem să semnez un contract la Cartea românească, pentru al doilea volum de proză scurtă al meu, Orchestra portocalie. M-am cazat într-un apartament oferit în regim hotelier, ales la întâmplare pe internet. Ce surprinsă am fost să văd că apartamentul ăsta din centrul Bucureștiului era ușă în ușă cu sediul Editurii Polirom! Habar nu avusesem unde are sediu editura, nu-mi venea să cred nici acum că acolo, în apartamentul acela, se fac cărțile. Intram și ieșeam din casă întrebându-mă dacă să nu bat la ușă, să nu spun bună ziua, nu vă supărați, sunt nimeni și v-am trimis o carte tradusă, aș vrea să vă întreb... Ce să întreb? Și de ce? Cărțile au o soartă a lor, eu cred foarte tare în asta. Așa că am lăsat soarta să își vadă de treabă. N-am bătut la ușă, n-am întrebat nimic, n-am tulburat nici o apă. Însă exact a doua zi după ce m-am întors acasă, la Sibiu, am primit un e-mail. Bogdan-Alexandru Stănescu mă întreba de cartea tradusă - o mai am, vreau să o public acolo? În noiembrie, la Gaudeamus, o lansam împreună, și mărturisesc acum că a fost o seară ireală, una dintre cele mai fericite din viața mea. Îmi amintesc, dincolo de lansare, lumina din camera de hotel, cartea proaspătă, cu coperți maronii, ca o cutie de bomboane, celofanul rupt, paginile răsfoite, semnul alb de mătase, căutarea acelui pasaj de la care a pornit totul. Un pasaj despre frumusețea de neposedat.

...așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.

N-aș îndemna pe nimeni să înceapă să traducă așa, fără să știe cine deține drepturile, cine poate publica o carte, dacă n-a tradus-o deja altcineva înainte și așa mai departe. Dar pentru mine așa a fost - o îndrăgostire subită. Și nici un plan, și nici un prieten, și nici o altă bătaie la ușă.

S-au schimbat multe de atunci.
S-au adunat treizeci și ceva de cărți traduse și zece scrise. Peste opt mii de pagini traduse, din care vreo două mii șapte sute din Nabokov. Treisprezece milioane de semne și-un strop, în total.
Telefoanele tac, agende încă mai folosesc.
Izolarea instalată lent și tot mai temeinic în anii care-au urmat, fiindcă puțini mai sunt dispuși să te-accepte, cu atâtea tăceri, cu atâtea absențe.
Dar mulțumesc cerului pentru seara aceea de decembrie - și șansa unei întâlniri esențiale și-a unei prietenii ulterioare -, seară care a schimbat totul într-un moment în care nu plănuiam să se schimbe nimic, mă credeam mulțumită. Schimbasem deja, de două ori, radical. Lăsasem în urmă și meseria mea inițială, și munca în redacția cotidianului unde-am văzut de-a lungul unor ani interminabili și crunți toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată, primul mort dezgolit, tânăr, cu cusătura în Y pe piept, violurile, sinuciderile, crimele, măgăriile politicienilor, editorialele mai muritoare ca apa de ploaie - și totuși, un loc unde-am învățat multe, despre scris, despre oameni, despre viețile noastre fragile.
De-acum nu mai vreau să schimb nimic niciodată. Atât de ponegrita meserie de traducător, despre care prea superficial se vorbește mai ales de pe margini, nu e o meserie nici când ia șapte piei de pe tine. E pur și simplu frumusețe. Din aceea de neposedat. Ca frumusețea norilor zdrențuiți la apus, ca mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate.