29 iulie 2018

Despre Sălbăție

Găsesc abia astăzi, într-o revistă Steaua, o cronică la Spre văi de jad și sălbăție, semnată de Felix Nicolau la scurt timp după apariția cărții. O redau mai jos, cu mulțumiri.

Ca o varã indianã prin jungle narative

În Spre văi de jad şi sălbăţie. Adevărata viaţă a unei false prinţese (Polirom, 2016), Veronica D. Niculescu exhibă o claviatură cu multe game pe care o stăpâneşte excelent. Propriu-zis, citim un roman de măiestrie scriitoricească, aşa cum mai sunt altele prin literatura română. Calofilă şi livrescă, autoarea vine totuşi cu o viziune personală care dublează prodigalitatea stilistică. Dacă ar fi vorba numai despre dibăcia scriitoricească, am zice că în panoplia scribilor rafinaţi de la noi s-a mai adăugat un nume. Dar nu e doar atât.
În prima parte, Pe drum, senzaţia este de Hortensia Papadat-Bengescu. Atenţie la detalii şi gesturi fine. Ingeniozităţi ale privirii feminine, reflexii şi refracţii. Această feminitate a scriiturii este completată de pelerinajul la bibliotecă. Infuzia borgesiană are grijă, totuşi, să nu alunece în aluzii-aluviuni complicate. Nici evidenţierea ciudăţeniilor şi bizareriilor cu repercusiuni comice, à la Nabokov, nu este căutată, deşi Veronica D. Niculescu este probabil cel mai avizat lector din România al maestrului rus. Nu! Pur şi simplu este plăcerea curată a hoinăririi pe străzi şi coridoare a unei fiinţe estetizate. Fără probleme şi fără ambiţii. Ca un concediu de vară indiană la Eforie Sud...
Insidios îşi face loc problematica scrisului, ceea ce urgent m-a îngrijorat, cont ţinând de tardopostmodernismul literaturii române. Dar, după câteva configurări ale poziţiei de comitere („Povestea asta pe care vreau să o scriu nu există decât dacă eu mă aşez şi o scriu”), suntem scutiţi de suplimentare despicări în patru ale firului textualist. Romanciera pur şi simplu ştie când să se oprească, caz rar în beletristica autohtonă. Contează mult mai mult contextul scris-cititului decât fetişizarea meşteşugului. Viciile cărturăreşti sunt menţinute la nivel suportabil: în bibliotecă, locul favorit este lângă desenul lui Pallady din 1938, „Femeie tânără citind”. Presimţirea limitei suportabilităţii este conştientizată şi de naratoare: „a trebuit să mă forţez să nu duc nici un gând mai departe, stop, stop, oprirea este un exerciţiu pe care îl practic de la o vreme”. Oricum, deşi recunoaşte signifianţa estetică, atenţia naratoarei este sedusă de zona firescului, care în fluidităţile ei creează o atmosferă cordială sau lipsită de revolte. Este intervalul dintre realitate şi realul livresc: „Ajută faptul că biblioteca este departe. Drumul dintre casă şi bibliotecă e distanţa dintre realitatea mea şi poveste”.
„Perioada albă”, aşadar, de anticipare a stampei japoneze, este una calmă, visător-lucidă, fără referinţe şi elanuri imaginative feroce: „Sunt un şoarece dormind cu bobul de grâu strâns la piept, într-o priză din camera tezaurului, indiferent la tot aurul”. Sinteza debutului cărţii este încercată la pagina 24, când luciditatea auctorială asociază viziunea în negru şi alb cu realismul aspru-înduioşător din Hoţii de biciclete, totul marca lui Vittorio de Sica. Frumuseţea şi jalea intonează un „Adagio, sehr langsam”. O palinodie de „turn răsturnat” care se întinde pe 248 de pagini?! Deja mă speria cu frisoane un asmenea gând.
Dar iată partea a doua, Mereu da Flor şi dragostea măiastră, de Miranda Dortloft, în care o mică prinţesă se cam plictiseşte, deşi îi are companioni pe papagalul Glasurât şi dulăul Malamut. Un soi de basm versificat cu episoade de Alice în Ţara Minunilor, doar că aici ţinta supremă este, iar, Biblioteca, unde îşi face veacul Biblio cel cu aer şobolănos.
Literatura noastră nu stă chiar rău la capitolul proză rimată. Un exemplu recent este romanul în versuri al lui Caius Dobrescu. Schimbarea de registru, faţă de prima parte, este spectaculoasă. Nimic din acalmia rafinată aici. Prinţesita bleguţică devine o Lady din Shalott a cititului: „Mereu da Flor nu suferea, ci cufundată-n cărţi ca-n mare, se bălăcea, se bălăcea, uitând de vremurile-n care se plictisea, se plictisea”.
Abia aici se vede că bucuria scrisului este imensă la Veronica D. Niculescu, că imaginaţia lingvistică este fabuloasă. Sensurile poveştii sunt evidente, dar satisfacţia lecturii este dată de ritmuri, rime şi de gama de vocabule. Juisare prozodică mai ales, pentru că nimic nu este prăfuit, nimic nu este forţat. Paralele şi decriptări s-ar putea face destule, dar mai importante sunt melancoliile intens muzicalizate: „În vremea asta, sus în turle, precum o stea ce moare lent, se-nalţă-un cântecel de jale, se stinge când nu eşti atent”. Umorul în surdină are şi el rol bine definit în această feerie a „şobolănoşilor” bolnavi de bibliotecă. Happyendul este oximoronic: „Dansează prinţul cu prinţesa, pe doic-o-nvârte Malamut, îndrăgostit de cea măiastră se-ntrece-n triluri Glasurât”.
Structura cărţii este şi ea orchestrată măiestrit. Partea a treia, Spre văi de jad şi sălbăţie, detaliază istoria de familie a naratoarei anterioare. Tonul relatării devine acum aproape sobru, căci se vorbeşte despre repartiţia în Piteşti a celor doi tineri ce o vor zămisli pe Miranda Dorloft. Efluviile de detalii ale feminităţii şi rafinamentul persistă chiar şi aici, ele fiind firul roşu al romanului, până la urmă.
Însă variaţiile de peisaj sunt necontenite. Un minicapitol îi este dedicat anului 1968, când omenirea, pe lângă altele, a putut să vadă fotografii cu faţa nevăzută a lunii, când s-a făcut prima demonstraţie cu mouse-ul, când NASA a lansat Apollo 7, apoi Apollo 8. Cu alte cuvinte, nu ai timp să te plictiseşti în acest roman poliedric şi multiform.
Proza Veronicăi D. Niculescu e un boa constrictor cu sânge rece şi irizări galben-portocalii, trăitor în frunzişuri înalte.

Felix Nicolau, Revista Steaua, 10/2016, p. 32.


15 iulie 2018

„Eu am de făcut niște cărți”

Când locuiam la Sibiu, spuneam adesea că orașul ăsta e bun pentru turiști - să stai doar trei, patru zile aici, să vezi centrul vechi, să bați parcurile. De fapt, o exagerare - mie mi-era bine la marginea noastră de oraș, mi-era bine chiar și în disperarea în care mă aruncase în cele din urmă Sibiul, în izolarea extremă, în oboseala cumplită. Iubeam locul câinește - deși nu-mi găseam locul în el.
Am fost acum turist, preț de trei, patru zile, am mers cincizeci de kilometri pe jos, prin toate locurile vechi, am fotografiat case, curți, porți, flori, fluturi, ciuperci. Acasă, mă uit pe imagini, ele sunt un fel de trecut concentrat, pe repede-înainte, e acolo cam tot, de la fereastra mea cu un brad înălțându-se subțire și singur, până la marginea cândva verde, cu munții departe. Au dispărut multe, s-au distrus multe; caut să mă opresc din comparații, din căutări, din tras concluzii. Din toate pozele, mă opresc la una.
O casă cu o curte largă, găzduind mai multe apartamente, pe strada Mitropoliei, chiar vizavi de poștă. Aici am lucrat o vreme, la început de tot, când m-am mutat la Sibiu, în 2000, 2001. Nu-mi găseam locul, veneam cu un CV de redactor șef de cotidian, asta fusesem în ultimii patru ani și ceva, și știam sigur că nu mai vreau să fac asta, nu mai vreau să țin ședințe, să trimit oameni pe teren, să îi aștept să scrie, să corectez kilograme de texte despre politicieni, despre crime, despre accidente de mașină, despre ajutoare sociale, despre violuri, despre alegeri, despre numerele de la loto, nu mai vreau să pun titluri - vandabile -, să citim cu voce tare, să analizăm și să șlefuim texte - vai, atât de perisabile -, zi de zi, zi de zi, până la greață. Așa că mă angajasem la o firmă nouă, austriacă, într-un apartament din curtea asta, împreună cu o mână de tineri din Sibiu, poate și ei derutați. Ne lăsam exploatați pe un salariu bunicel de un patron cu aere de stăpân pe moșie; omul făcea un site cu anunțuri de angajare în țările de limbă germană, ceva nou pe atunci. În prima lună sau poate mai mult, tot ce-am făcut a fost să învățăm să scriem la computer cu metoda oarbă, în germană. Probabil singura chestie bună cu care-am rămas de acolo, fiindcă mă ajută acum, când traduc - stau cu ochii pe carte și scriu la computer fără să privesc la taste aproape deloc. Când scriu poveștile mele, mă pot uita unde vreau, pe fereastră sau dincolo de literele de pe ecran, pe perete. Dar acolo s-a mai întâmplat ceva - ceva esențial. Ceva misterios, aproape de nepus în cuvinte.
În ziua în care patronul a venit să ne anunțe că închide șandramaua și o mută în Cipru, ne adunam în curte cu toții, după ce ne spunea fiecăruia, rând pe rând, că nu mai are nevoie de noi. Lumea, necăjită. Stăteam în curte cu o colegă, o fată extraordinar de cuminte, când m-am pomenit zicând mai mult pentru mine că nu-mi pasă deloc, e mai bine așa, „Eu am de făcut niște cărți”. Nu mi-am dat seama ce-am spus decât atunci când colega m-a întrebat privindu-mă cu ochi mari: „Ce cărți?”. Și aștepta un răspuns. Pe care eu nu-l aveam. Chiar așa, ce cărți? Ce vorbeam? M-am scuturat. Nu aveam ce să-i răspund. De ce zisesem asta? Nu știu nici azi, deși știu.
Peste un an, m-am apucat să scriu povestirile din primul volum de proză scurtă. Peste alți cinci, am început să traduc. Sunt sigură că fără singurătatea teribilă pe care am trăit-o în Sibiu, n-ar fi fost nici o carte. Asta e curtea, asta e povestea. Stăteam acolo, lângă zidul alb din fundul curții, unde acum e o grămadă de pietre înconjurată de bălării și de mușchi, când am zis ce am zis.

13 iulie 2018

Concurs de manuscrise Polirom Junior, ediția I

Sunt onorată să fac parte din juriul Concursului de manuscrise Polirom Junior. Va fi un concurs anual, iar prima ediție are loc în lunile următoare. Detalii mai jos, în comunicatul editurii. Haideți cu poveștile!


Editura Polirom lansează Concursul de manuscrise de literatură pentru copii, ediția 2018.

Dacă scrieți literatură pentru copii (roman și povestiri, vîrsta recomandată: 8+ ), trimiteți manuscrisul dvs. pe adresa junior@polirom.ro, însoțit de o notă bio-bibliografică, pînă la data de 1 noiembrie 2018 și puteți intra în portofoliul colecției „Junior” a Editurii Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Manuscrisele se trimit exclusiv în format electronic - minimum 200.000 de semne, cu diacritice. Concursul se adresează atît autorilor publicați, cît și debutanților. Juriul va fi format din scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara, precum și din membrii redacției Polirom Junior.

Editura Polirom va anunța manuscrisele cîștigătoare pînă la data de 15 decembrie 2018, iar premiul va consta în publicarea lor, în prima parte a anului editorial 2019.

Așteptăm manuscrisele dvs.

Mult succes,

Echipa Polirom Junior


Comunicatul și aici.