Ca o varã indianã prin jungle narative
În Spre văi de jad şi sălbăţie. Adevărata viaţă a unei false prinţese (Polirom, 2016), Veronica D. Niculescu exhibă o claviatură cu multe game pe care o stăpâneşte excelent. Propriu-zis, citim un roman de măiestrie scriitoricească, aşa cum mai sunt altele prin literatura română. Calofilă şi livrescă, autoarea vine totuşi cu o viziune personală care dublează prodigalitatea stilistică. Dacă ar fi vorba numai despre dibăcia scriitoricească, am zice că în panoplia scribilor rafinaţi de la noi s-a mai adăugat un nume. Dar nu e doar atât.
În prima parte, Pe drum, senzaţia este de Hortensia Papadat-Bengescu. Atenţie la detalii şi gesturi fine. Ingeniozităţi ale privirii feminine, reflexii şi refracţii. Această feminitate a scriiturii este completată de pelerinajul la bibliotecă. Infuzia borgesiană are grijă, totuşi, să nu alunece în aluzii-aluviuni complicate. Nici evidenţierea ciudăţeniilor şi bizareriilor cu repercusiuni comice, à la Nabokov, nu este căutată, deşi Veronica D. Niculescu este probabil cel mai avizat lector din România al maestrului rus. Nu! Pur şi simplu este plăcerea curată a hoinăririi pe străzi şi coridoare a unei fiinţe estetizate. Fără probleme şi fără ambiţii. Ca un concediu de vară indiană la Eforie Sud...
Insidios îşi face loc problematica scrisului, ceea ce urgent m-a îngrijorat, cont ţinând de tardopostmodernismul literaturii române. Dar, după câteva configurări ale poziţiei de comitere („Povestea asta pe care vreau să o scriu nu există decât dacă eu mă aşez şi o scriu”), suntem scutiţi de suplimentare despicări în patru ale firului textualist. Romanciera pur şi simplu ştie când să se oprească, caz rar în beletristica autohtonă. Contează mult mai mult contextul scris-cititului decât fetişizarea meşteşugului. Viciile cărturăreşti sunt menţinute la nivel suportabil: în bibliotecă, locul favorit este lângă desenul lui Pallady din 1938, „Femeie tânără citind”. Presimţirea limitei suportabilităţii este conştientizată şi de naratoare: „a trebuit să mă forţez să nu duc nici un gând mai departe, stop, stop, oprirea este un exerciţiu pe care îl practic de la o vreme”. Oricum, deşi recunoaşte signifianţa estetică, atenţia naratoarei este sedusă de zona firescului, care în fluidităţile ei creează o atmosferă cordială sau lipsită de revolte. Este intervalul dintre realitate şi realul livresc: „Ajută faptul că biblioteca este departe. Drumul dintre casă şi bibliotecă e distanţa dintre realitatea mea şi poveste”.
„Perioada albă”, aşadar, de anticipare a stampei japoneze, este una calmă, visător-lucidă, fără referinţe şi elanuri imaginative feroce: „Sunt un şoarece dormind cu bobul de grâu strâns la piept, într-o priză din camera tezaurului, indiferent la tot aurul”. Sinteza debutului cărţii este încercată la pagina 24, când luciditatea auctorială asociază viziunea în negru şi alb cu realismul aspru-înduioşător din Hoţii de biciclete, totul marca lui Vittorio de Sica. Frumuseţea şi jalea intonează un „Adagio, sehr langsam”. O palinodie de „turn răsturnat” care se întinde pe 248 de pagini?! Deja mă speria cu frisoane un asmenea gând.
Dar iată partea a doua, Mereu da Flor şi dragostea măiastră, de Miranda Dortloft, în care o mică prinţesă se cam plictiseşte, deşi îi are companioni pe papagalul Glasurât şi dulăul Malamut. Un soi de basm versificat cu episoade de Alice în Ţara Minunilor, doar că aici ţinta supremă este, iar, Biblioteca, unde îşi face veacul Biblio cel cu aer şobolănos.
Literatura noastră nu stă chiar rău la capitolul proză rimată. Un exemplu recent este romanul în versuri al lui Caius Dobrescu. Schimbarea de registru, faţă de prima parte, este spectaculoasă. Nimic din acalmia rafinată aici. Prinţesita bleguţică devine o Lady din Shalott a cititului: „Mereu da Flor nu suferea, ci cufundată-n cărţi ca-n mare, se bălăcea, se bălăcea, uitând de vremurile-n care se plictisea, se plictisea”.
Abia aici se vede că bucuria scrisului este imensă la Veronica D. Niculescu, că imaginaţia lingvistică este fabuloasă. Sensurile poveştii sunt evidente, dar satisfacţia lecturii este dată de ritmuri, rime şi de gama de vocabule. Juisare prozodică mai ales, pentru că nimic nu este prăfuit, nimic nu este forţat. Paralele şi decriptări s-ar putea face destule, dar mai importante sunt melancoliile intens muzicalizate: „În vremea asta, sus în turle, precum o stea ce moare lent, se-nalţă-un cântecel de jale, se stinge când nu eşti atent”. Umorul în surdină are şi el rol bine definit în această feerie a „şobolănoşilor” bolnavi de bibliotecă. Happyendul este oximoronic: „Dansează prinţul cu prinţesa, pe doic-o-nvârte Malamut, îndrăgostit de cea măiastră se-ntrece-n triluri Glasurât”.
Structura cărţii este şi ea orchestrată măiestrit. Partea a treia, Spre văi de jad şi sălbăţie, detaliază istoria de familie a naratoarei anterioare. Tonul relatării devine acum aproape sobru, căci se vorbeşte despre repartiţia în Piteşti a celor doi tineri ce o vor zămisli pe Miranda Dorloft. Efluviile de detalii ale feminităţii şi rafinamentul persistă chiar şi aici, ele fiind firul roşu al romanului, până la urmă.
Însă variaţiile de peisaj sunt necontenite. Un minicapitol îi este dedicat anului 1968, când omenirea, pe lângă altele, a putut să vadă fotografii cu faţa nevăzută a lunii, când s-a făcut prima demonstraţie cu mouse-ul, când NASA a lansat Apollo 7, apoi Apollo 8. Cu alte cuvinte, nu ai timp să te plictiseşti în acest roman poliedric şi multiform.
Proza Veronicăi D. Niculescu e un boa constrictor cu sânge rece şi irizări galben-portocalii, trăitor în frunzişuri înalte.
Felix Nicolau, Revista Steaua, 10/2016, p. 32.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu