28 noiembrie 2012

Frumuseţea de neposedat



Era o astfel de zi.

Începuse cu frumuseţea de neposedat din paginile lui Nabokov, acum o săptămînă, se rostogolise pe străzile Bucureştiului, pe Victoriei, pe la Romană, pe Kiseleff şi printre standuri cu cărţi, zîmbise cu Smeagol, monstruleţi cu braţele lungi de povară, se uitase la îngerii de la Ateneu şi iar se rostogolise pe drumuri spre case, se frînsese prin gări fără bucheţel de violete în mînă.

(Foto: VDN)

22 noiembrie 2012

Să presupunem că omor o maimuţă

"Să presupunem că omor o maimuţă. Nimeni nu se atinge de mine. Să presupunem că e o maimuţă deosebit de deşteaptă. Nimeni nu se atinge de mine. Să presupunem că e un tip nou de maimuţă - o specie fără păr, vorbitoare. Nimeni nu se atinge de mine. Urcând cu circumspecţie aceste trepte subtile, aş putea urca până la Leibnitz sau Shakespeare şi i-aş putea ucide, şi nimeni nu s-ar atinge de mine, căci ar fi imposibil de spus unde s-a trecut frontiera dincolo de care sofistul dă de necaz.
Câinii latră. Mi-e frig. Durerea aceea mortală, fără ieşire... (...) Abominabil de frig. Câinii latră: unul dintre ei începe, iar apoi toţi ceilalţi i se alătură. Plouă. Luminile electrice de aici sunt palide, galbene. Ce naiba am făcut?"
- din Disperare, Vladimir Nabokov. Finalul lecturii de astăzi de la USR, cu maimuţe şi şoareci. Hermann în aşteptarea pedepsei, ce mai crimă, ce mai pedeapsă, Felix, sper că eşti fericit!



A fost o seară minunată pentru mine. Poată să înceapă Black Friday, poate să se şi termine înainte să înceapă. Ştiţi ce a fost grozav în seara asta? Să vii cu o carte din 2009, cu cîteva bileţele lipite la fragmentele de citit, iar cartea asta să fie unicul exemplar din sală, să nu se vîndă nimic, doar să se povestească, să se surîdă, să se simtă emoţia, să se vorbească despre "Literatura e Dragoste", să meargă bine microfoanele, să se pună întrebări lîngă masă şi după ce microfoanele s-au stins, să primeşti cadou alte cărţi, tocmai cele pe care le-ai fi luat mîine de la tîrg, să fie totul firesc, să fie cuminte, acea cuminţenie a lui "Literatura e Dragoste", iar şi iar şi iar.
Împuşcaţi-mă ca pe Felix, sînt fericită.
Mulţumesc.




Reportaj în casa gazdelor, pe Agenţia de carte, de Andra Rotaru, aici.

Foto: Agenţia de carte.
Cu Bogdan Alexandru Stănescu şi Dan Mircea Cipariu.

***

Apropo de maimuţe.
Cred că n-am zis nimic de blogul de pe adevărul.ro.
Sînt şi acolo nişte maimuţe.

Lectură, azi



Această lectură se va dedica tatălui meu, Octavian, care astăzi împlineşte 79 de ani.

17 noiembrie 2012

Omul şi şoarecii - o seară Nabokov

Recitesc din Nabokov şi despre Nabokov. Şi nu pot, din nou, să nu remarc că în cazul tuturor cărţilor scrise iniţial în rusă şi refăcute (formularea îi aparţine) apoi în engleză, adică traduse cu consistente modificări, unele dintre cele mai frumoase pagini sînt cele care însoţesc romanele. Fiecare roman are un esenţial Cuvînt înainte, o preţioasă întîlnire cu autorul, pe care o găsesc întotdeauna nespus de emoţionantă.
Cuvîntul înainte de la Disperare, de exemplu, cuprinde pe lîngă delicioasele explicaţii legate de facerea şi traducerea cărţii - scamatorii lingvistice ele însele - şi poezia lui Puşkin din care va cita Hermann ("Rob ostenit..."), în traducerea făcută de Nabokov în engleză. "Cu păstrarea măsurii şi a rimei, o cale ce e rareori recomandabilă".

Nabokov a scris Disperare între iunie şi septembrie 1932. În octombrie, la cîteva săptămîni după terminarea primei versiuni, Nabokov pleacă într-o vacanţă la Kolbsheim, lîngă Strasbourg, la căsuţa unor prieteni. Sezonul fluturilor trecuse, vara era în urmă, iar Nabokov se mulţumeşte cu plimbările şi discuţiile. Vera îşi termină vacanţa de două săptămîni şi se întoarce la serviciul ei din Berlin, iar el mai rămîne un pic, fiindcă oricum urma să participe la Paris la prima lui lectură publică. Avea 33 de ani.
Aflăm din biografia lui Boyd şi că Nabokov i-a scris atunci Verei ceea ce mi se pare a fi una dintre cele mai delicate dovezi de nobleţe şi blîndeţe ale acestui scriitor pentru care arta nu a fost niciodată prilej de exhibare a sinelui:

Salvez şoareci, sînt o grămadă prin bucătărie. Fata în casă îi prinde, iar prima oară a vrut să îl omoare pe cel pe care-l capturase, dar eu l-am dus în grădină şi i-am dat drumul. De atunci, toţi şoarecii îmi sînt aduşi mie, cu un pufnet... Deja am eliberat trei tot pe acolo - sau poate că e unul şi-acelaşi şoarece.

Să ne amintim ce se întîmpla cu săptămîni în urmă: la finalul romanului, Hermann stă şi-aşteaptă să se audă din clipă în clipă cursa declanşîndu-se şi decapitînd încă un şoarece.



Joi, la "Serile literaturii străine pe Calea Victoriei", o să fie Seară Nabokov.
Nu vindem nimic. Povestim şi citim.
Pînă atunci, mai adăugăm din cartea lui Boyd: "Pentru el, arta nu e un prilej de exhibare a sinelui, ci o şansă de a ajunge dincolo de sine". Graţie imaginaţiei să treci hotarele către alt timp, alt loc, altă minte. Urmează luminoasa definiţie a "extazului estetic", singurul scop al artei, cel care îi oferă autorului posibilitatea de a fi cumva, undeva, conectat la stările altor fiinţe umane.
Cum să nu vrei şi tu, orişicîtuşi de puţin, să reiei iar şi iar toate astea şi să le afirmi, cu micile tale puteri? Ca un şoarece, mic, să le tot strigi cînd alergi prin grădină!



Joi, 22 noiembrie 2012, ora 18.00
USR, Sala Oglinzilor, Calea Victoriei 115, Bucureşti
Seara Vladimir Nabokov. Invitaţi: Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial Polirom, şi Veronica D. Niculescu, care va citi o traducere din romanul "Disperare" de Vladimir Nabokov, colecţia "Biblioteca Polirom. Seria de autor Vladimir Nabokov", Editura Polirom, 2009.

Detalii aici.


(Foto: VDN)

15 noiembrie 2012

Agresivităţi şi mîngîiere

Cum stăteam în pat şi mă scărpinam în creştet pe întuneric, mă gîndeam la agresivitate, mai ales la cea verbală. La agresivitate, la fugi şi mîngîieri. Mă gîndeam că trebuie neapărat să alătur două pasaje. Sînt două pasaje din Watt, apropierea mi se pare ceva grozav de firesc. Ambele sînt cu pălărie. Una cu umbrelă, alta cu umbelă.

Să ne amintim de doamna McCann, cumplita doamnă McCann, venind din spate şi minunîndu-se de mersul lui Watt. Partea întîi. Această doamnă distinsă, o apariţie fugară, să precizăm: e o expertă, căci "puţine femei aveau o experienţă mai vastă în privinţa drumurilor publice". Uşor ne-o putem imagina ştiind întodeauna totul. Dacă ne gîndim, o cunoaştem. Hopa cu replica oricînd şi oriunde. Hopa cu piatra. Nicicînd-timorata doamnă McCann aşteaptă ca "mormanul" Watt să se îndepărteze suficient, se opreşte, stă o vreme proptită în umbrelă, apoi ia o piatră de pe jos şi o aruncă pur şi simplu în Watt. Piatra, se ştie, loveşte pălăria lui Watt, proiectându-i-o pe jos. Ce face Watt?

"În afară de faptul că s-a oprit, şi şi-a lăsat jos genţile, şi şi-a ridicat pălăria, şi şi-a pus-o pe cap, şi şi-a ridicat genţile, şi s-a pus iarăşi, după unul sau două starturi nereuşite, în mişcare, Watt, fidel regulilor sale, n-a luat în seamă această agresiune, nu mai mult decât dacă ar fi fost un accident. Aceasta găsea el că era atitudinea cea mai înţeleaptă, să stopeze, atunci când era necesar, inobservabil, cu mica veronică roşie pe care o purta mereu în buzunar, curgerea de sânge, să ridice de pe jos ce căzuse şi să-şi reia, cât mai curând posibil, mersul sau statul, ca o victimă a unui simplu ghinion. Dar n-avea nici un merit pentru această atitudine. Fiindcă era una care, prin repetiţia frecventă, devenise atât de parte din fiinţa lui, încât în mintea lui nu era mai mult loc pentru resentimente la un scuipat în ochi, ca să dăm un singur exemplu, decât dacă i-ar fi plesnit bretelele sau i-ar fi căzut o bombă pe fund."

Acum sărim - skippity skip! - în Partea a patra şi ultima, acolo unde Watt se îndreaptă spre gară. Aceeaşi pălărie. Alt drum, înapoi, "nici o fiinţă umană pe drum". Un măgar sau o capră în şanţ, un animal flămînd pe care el nu îl vede, poate că nici n-a fost nimic. Dar, un pic mai devreme,

"A mers pe bordura înierbată, fiindcă nu îi plăcea senzaţia pietrişului sub picioare, iar florile, şi ierburile lungi, şi ramurile, şi ale arbuştilor şi ale copacilor, se atingeau de el într-un fel care nu-i displăcea. Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, când s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui."

Acum, vă întreb, cum să nu te întorci? Cum să nu te întorci, iar şi iar, sub copac?


(Watt, Beckett;
trad. V.D.N.)

14 noiembrie 2012

Extra-viaţă de poveste

Cînd traduc - spuneam cuiva - e ca la intrarea în mare. La început simţi malul în spate, nici nu-ţi dai seama ce te aşteaptă în faţă, nu-ţi prea pasă, plescăi vesel, înaintezi cu poftă. Şi deodată, după o vreme, te trezeşti fără nimic împrejur, nu se mai vede nici în urmă, nici înainte, te dor toate, ţi-ai pierdut răsuflarea, te-ai opri, dar nu atingi cu piciorul, să te întorci nu se poate. E ca acum, la pagina 100. Sînt complet pierdută în largul unei cărţi foarte bune, a dispărut realitatea. Dar iată că am reuşit să mă opresc. Am recitit totul, am pornit mai departe. Îmi voi ţine companie, de-a lungul călătoriei, cu blogul.

O zi de toamnă aşa cum trebuie să fie. Un pic de ploaie, o plimbare rotundă, înapoi printre case. Lîngă florăreasă, Pulovărache dormea cît era de lung într-o cutie de gladiole.

Voiam să mulţumesc.
Am primit, de cînd a apărut Roşu, roşu, catifea, o mulţime de mesaje. Cele mai multe, de la oameni pe care nu îi cunosc, cu care cel mult m-am intersectat trecător ici sau colo, şi care au găsit de cuviinţă să-mi scrie. Mesaje consistente, frumoase, cu ce le-a picat bine din carte. A fost o perioadă în care aproape că nu exista zi să nu vină vreun mesaj din acesta, ceva uluitor pentru mine. Contează enorm ce îţi spune despre cartea ta un om care nu te cunoaşte.
Ce s-a întîmplat, cum, de ce toate aceste reacţii acum? Habar n-am. Dar mă bucur că poveştile au ajuns la oameni şi că printre ei există cîţiva care simt nevoia să reacţioneze, să spună, să strige. Mă gîndeam să fac un grupaj cu aceste păreri. Cu excepţia uneia, toate sînt entuziaste. Dar nu voi face.
În acelaşi timp, am primit manuscrise de văzut şi de dat cu părerea, sau mi s-a cerut să-mi dau cu părerea fără să văd vreun manuscris. Mi s-a părut cumva nepotrivit, fiindcă eu nu deţin nici o taină, ba simt că merg împotriva curentului şi ştiu că singură îmi tot pun piedici după piedici. Sînt un pierzător. Aşa funcţionez. Dar m-am bucurat şi am răspuns mereu cît am putut de sincer.

Toate aceste reacţii m-au făcut să mă gîndesc.
Mă uit în urmă, la anii cînd am scris cartea, doar-doar voi pricepe.
Cartea în sine nu poartă nimic din întîmplările anilor cînd scriam (2010, 2011). Nici o tumoare gigant care îmi apasă dureros pe coloană. Nici o spaimă din asta, nici o sală de operaţie. Cînd ai de-a face cu aşa ceva, nu scrii despre asta. Eu nu scriu. Cel mult o însemnare de blog cu văl peste gură. Sau nici atît. Cînd ai de-a face cu aşa ceva, te pui pe strîns bani şi pe căutat medic bun. Atît. "Literatura" nu poate fi despre asta. Eu nu vreau să-mi spun poveşti despre aşa ceva, şi cu atît mai puţin să le spun altora.
Apoi, revenit la birou, te apuci de tradus şi, deodată, de scris. Scrisul va fi din lumi paralele, cu personaje, construindu-ţi (tu, ţie) vieţi suplimentare. Fiindcă de ce-ai vrea să scrii de toate relele trăite de tine? De ce-ai vrea să le retrăieşti, nu-s destule coşmarurile? De ce le-ai spune altora? Tu, cînd iei o carte de pe raft, ai vrea să afli de bolile autorului? "Autobiografobie". "Autobiografobie". Să repetăm iar şi iar minunatul cuvînt. Asta-i adevărata religie.
De aceea, nu-i poate de mirare că reacţiile sufletiste vin în majoritate de la străini. Ei nu vor dori niciodată să se pupe imaginea reală a autorului (vai!) cu poveştile. Ei vor o poveste, atît.
S-ar putea să greşesc. Dar nu, nu greşesc (e părerea mea, nu reţetă universală; ah, aşa de uşor pot fi contrazisă!): nu scrieţi despre voi, nu scrieţi despre voi. Oricum, orice păpuşică din poveste va fi carne din voi. Nu-i daţi bolile voastre, daţi-i extra-viaţă, apoi trăiţi voi şi viaţa ei.


12 noiembrie 2012

Cum sa-ti rupi de la piept

Eram ataşaţi, înţelegeţi, de micul pod. Fiindcă fără el cum am fi putut trece dintr-o parte a grădinii în alta, fără să ne udăm picioarele, şi poate să contractăm o răceală, care putea să degenereze în pneumonie, foarte probabil cu urmări fatale.
De locuri, pe care să ne aşezăm, şi să ne odihnim, nu era nici cea mai mică urmă.
Tufele şi tufişurile, la drept vorbind, lipseau din decor. Doar hăţişuri de trandafiri la fiecare pas, stăvilare de-o densitate impenetrabilă, şi noiane înalte de ruguri de mur, în formă de stup.
Era plin de păsări de tot felul, şi pe acestea eram încântaţi să le urmărim, cu pietre şi bulgări de pământ. Măcălendri, mai ales, graţie încrederii lor, am distrus în număr mare. Şi cuiburi de ciocârlii, încărcate de ouă încă fierbinţi de la pieptul mamei, am făcut praf, zdrobindu-le sub picioare, cu o satisfacţie aparte, în anotimpul potrivit, al anului.
Dar prietenii noştri speciali erau şobolanii, care locuiau pe lângă pârâu. Erau lungi şi negri. Le aduceam de la masa noastră cea de toate zilele delicatese precum cruste de brânză, şi bucăţele de zgârciuri, şi le mai aduceam şi ouă de păsări, şi broaşte, şi puişori. Sensibili la atenţiile noastre, veneau şi ne înconjurau în cârduri atunci când ne apropiam, dând semne de încredere şi afecţiune, şi planau în susul pantalonilor noştri, şi ne atârnau de piept. Iar apoi ne aşezam în mijlocul lor, şi le dădeam să mănânce, direct din mână, din vreo broască grăsună sau vreun pui de sturz. Sau, capturând dintr-odată un şobolan tânăr şi dolofan, care-şi făcea siesta la pieptul nostru după masă, îl serveam pe post de masă mamei lui, sau tatălui lui, sau fratelui lui, sau surorii lui, sau vreunei rude mai puţin norocoase.
Atunci, în acele ocazii, am convenit noi, după un schimb de păreri, am fost cel mai aproape de Dumnezeu.

Watt, Beckett
(trad. V.D.N.)



Era o astfel de zi. Tot mai bine e aşa.

10 noiembrie 2012

Ce pacat

Vii acasă obosit ca de-o boală, decizi că azi nu lucrezi, te trînteşti în pat tînjind după o seară liniştită, iei cartea şi îţi promiţi emoţionante delicii. Lampadarul dă o lumină caldă, mieroasă, cartea arată minunat, totul promite că va fi bine, nespus de bine, deschizi şi citeşti.
Dar!
Ce nenorocire, vorba lui Beckett.
În cele două pagini şi ceva ale unui soi de Cuvînt înainte pe care îl citeşti cu mare nerăbdare şi grijă, greşeli peste greşeli. Cele mai simple, mai banale şi mai uşor de ucis greşeluţe: de tastare. Colo o literă în plus, colo una în minus, colo un spaţiu în minus, colo o literă lipsă din nou. Înghiţi găluşcă după găluşcă, o fi un text adăugat în ultima clipă, să fim înţelegători, să fim recunoscători, hai mai departe. Dar cînd şi în prima poezie, cu bruma de dispoziţie blîndă care ţi-a mai rămas, dai iarăşi de litere lipsă, închizi cartea şi o laşi deoparte, poate-pe-mîine. Mai faci un gest: cauţi să vezi dacă volumul a avut un redactor. Nu prea. Cartea plînge. Trebuia să fie frumos.
Nu există cărţi fără greşeli. O spunem cu dragoste. Înveţi asta chiar făcîndu-le şi chiar cotrobăind prin maţele lor - sînt cărţi străine şi sînt cărţi de la noi care au mici hibe, bubiţe care-s chiar înduioşătorul lor semn că-s "lucru de mînă". Prin bubiţele lor mititele, se iţeşte chiar sîngele: sînt muncite. Muncite de oameni, nu de maşini. Cu cît mai grea cartea, cu atît mai mare riscul să ţîşnească sînge de colo, de colo. Dar e inadmisibil să te împiedici în fiecare paragraf de cele mai banale greşeli, cele de dactilografiere, dovadă că nici un alt ochi decît al semnatarului nu a mai trecut peste text.
Dumnezeu însuşi, dacă şi-ar da un text la publicat, ar cere un redactor. Ar cere un corector.
Aici închei declaraţia mea de dragoste pentru o carte care mi se pare că plînge. E un exemplu de bătaie de joc în ciuda celor mai bune intenţii. Mare păcat.

8 noiembrie 2012

Multumesc, Tiuk!

Ca să vezi, în această zi plină de discuţii despre premii, am luat şi eu un premiu!
Premiile Tiuk pentru anul cultural 2011:
TraducăTiuk! - Veronica D. Niculescu - Ed. Polirom

Mulţumesc echipei Tiuk!, care ştie atît de bine cum se traduce o carte.
Săracă şi cinstită, mă simt onorată!
Lista premiilor, aici.

În acest număr din Tiuk! mai avem nişte poezii de Marija Rakic, pe care am cunoscut-o în această toamnă în rezidenţa din Serbia, poezii traduse din pura mea plăcere şi admiraţiune, aici.
Şi un fragment din viitoarea carte, aceea mică, mică, mică. Aici.

7 noiembrie 2012

Macii mei

Cînd eram mică, la Piteşti, ieşeam cu toţi copiii la munca voluntară din faţa blocului, la curăţenia de primăvară. Îndrumători ne erau un muncitor de la parter şi o profesoară de rusă. Într-o astfel de zi, am ţopăit veselă înspre piaţă ca să cumpăr nişte seminţe de flori. Cu sufletul la gură, nespus de încântată de ce găsisem, m-am întors printre copiii înarmaţi cu lopeţi, săpăligi, greble şi găleţi. Eu eram înarmată cu un pum de seminţe de mac! Îmi amintesc foarte bine rondul, mai mare decît harta din clasă, din care am aşteptat o vreme să răsară minunea. Iar minunea a fost aceea că macii, care sigur că n-au întîrziat să apară, nu au fost roşii, ci albi şi mov.
Cam aşa poate stă treaba şi cu scrisul.

Astăzi de la 15.30 pe Radio România Cultural se pare că va fi difuzată emisiunea "Născut în România", realizată de Elena Vlădăreanu în acele zile cît am stat în Bucureşti. Nu va fi cu maci, dar va fi cu mărturisiri stîngace şi vipere. Sper ca data viitoare să am eu ocazia să o intervievez pe Elena Vlădăreanu, căreia îi mulţumesc.

5 noiembrie 2012

Alb si mirosuri de dragoste

Totul se întîmplă cu acelaşi decalaj ca de obicei. Trebuie să fii fericit cînd "lumea" te crede fericit, dar sîmburele fericirii e în urmă, tu eşti de multă vreme deja altundeva. Ca să nu mai pluteşti aşa între timpuri, singura cale e să te plantezi zdravăn în realitatea momentului, în prezent. Să ai, cu alte cuvinte, din nou ceva de făcut.
O carte foarte bună de tradus. "În sfîrşit, un scriitor în familia Auster!" - cu două rînduri de ghilimele, de fapt. Cineva îţi spune că aşa se spune. Şi rîdeţi. Şi iată cartea, înaintezi, e cu adevărat foarte bună. Ce de vîrste, ce de identităţi, ce de farmec. Cu ea vom trece în anul viitor.
Seara, sclipirile bastonaşului de marmură care ţine paginile din dreapta. Laturile neşlefuite sclipesc ca zăpada, cu fulgi clar definiţi. Cel mai tare ştie să sclipească, de fapt, chiar ruptura. Şlefuitul e moartea sclipitului. A străluci, a scînteia, a sclipi, a luci. Iaca verbe. Mi-e dor de prima dragoste, vorbesc de traduceri, iar promisiunile anului viitor mă ţin cu urechile ciulite umed, îmi tremură picioarele ca ale unui ied nou născut. Acum cinci ani, într-o toamnă foarte asemănătoare cu asta, începeam să traduc. Şi mi-era dor de acel început, de a străluci-a scînteia-a sclipi, mă întrebam oare cînd, oare dacă, oare mai?
O cană cu lapte. Alb, mult alb, marmură şi lapte. Şi o poveste cu toate vîrstele. Noi o iubim pe Eggy. Eglantine, 5 ani. Cartea asta ori chiar miroase în fibră a Nabokov, ori deviaţia olfactivă îmi aparţine. Wishful thinking.
Blogule, globule, punte de trecut traducerea.
Zece zile azi de cînd n-am vorbit cu om ochi în ochi.

2 noiembrie 2012

Fragment

Am descoperit sticla de vişinată de la mama, am turnat cît am turnat pe fundul unui pahar de apă şi-acum am poftă să postez un fragment. Dar ce fragment să postez eu dintr-o carte, dintr-o cărticică, dintr-un cărticic, cică-cică-cărticică? Căci nu e, oare, cartea întreagă cît un fragment?
Mi-e dragă animăluţa asta cum ţi-e dragă pieliţa de la unghie care e parte din tine între viaţă şi moarte. Că, dacă îţi cade, nu doare, nu ştii. Că, dacă o rupi, curge sînge şi nu se mai opreşte.
Nu postăm.
Vorbim.
Ce ani de coşmar au mai fost. De unde atîta acuma deodată?
Se învîrteau hore nebune şi vesele dincolo de ferestre, mă simţeam strivită, strivită, mi-era silă de mine, de bolile mele, de oboselile mele, unii scriu de tumori, alţii le trăiesc, unii scriu de cărţi, alţii le trăiesc, o silă profundă de toată neputinţa mea, de nepriceperea mea, de parcă toţi ar şti cum se face, cum se trăieşte, doar eu am uitat, au fost anii aceia în care mă duceam în plimbări pe lîngă gară, şi mă uitam la luminile roşii şi mă îndemnam ca pe-o vită pe dealuri, hai, hai, hai că mai poţi, ce-ar fi să mai rezişti, să vezi dacă?
(E o binecuvîntare că blogurile trăiesc tot mai în umbră, aşa e normal, să mai poţi să şi strigi fără să se audă, dar să speri să-ţi rămînă cumva, ca o vînătaie din dragoste.)
Au fost ani de coşmar şi nu înţeleg cum, unde am mai strecurat ce-am strecurat, fiindcă tot ce vine acum exact de acolo se trage, din chin şi din disperare, şi cum de-a încolţit atîta bine din atîta rău, sună banal, totuşi cum?
Banal.

Chestia asta chiar doare. Ah. Banală cum se sună.
Lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi.
Ele strălucesc atît de puternic, încît ne-au orbit, anume să nu le mai vedem.
Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi cîteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.
Se-şi tem de banal.
Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta cîtă vreme îmi sînt singur.
Şi cine zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte.


Aşa că am postat şi fragment. Şi nu e copiat, e bătut literă cu literă, să se simtă. Noapte bună.